Testimoniale

Dă încredere și altor femei să spună #SiEuReusesc. Povestea ta, de învingătoare, poate salva vieți. Tu cum ai reușit?

Spune povestea ta
MAI MULT

Ma numesc Camelia și am 50 de ani. Jumătate dintre aceștia i-am trăit lângă un om ce nu a ştiut sa fie nici un soț și nici un tată bun . La început am iertat din dragoste și mai apoi la insistențele părinților noștri.

 

Acum pot vorbi despre trecut fără să simt frică, dar a fost o vreme în care nu aveam voie să spun nimănui ce se întâmplă cu mine.

 

Lipsa preocupării lui față de copii era la ordinea zilei, motivând cu stările de oboseală. Avea pretenții materiale față de părinții mei, însă, dacă nu obținea nimic, îi jignea.

 

Am trăit toate formele de violență! Mă amenința folosindu-se de copii, ne-a izolat față de rude și prieteni și trecea brusc de la o stare la alta. Când am aflat că mă înşeală a fost un şoc în urma căruia mi-am pierdut vocea câteva săptămâni! Eu eram de vină pentru toate jignirile și umilințele pe care mi le adresa, dar și pentru lipsa banilor. Mă brusca și mă obliga să am relații intime spunând :,, într-o căsnicie nu există viol",, chiar dacă femeia moare, bărbatul nu pățește nimic "

 

Când i-am spus că vreau să plec, mi-a spus că are cunoștințe la toate instituțiile statului și că nu voi avea nicio şansă. Acum sunt o femeie puternica și mă lupt să-mi recuperez viața! Am divorțat, am făcut partajul și merg la cursuri unde învăț sa devin terapeut.

 

Vreau să dau curaj și altor femei să vorbească despre abuz fără nicio frica.

TEXT

MAI MULT

Povestea mea este una care, deși nu extremă, cred că este tragică prin frecvența cu care este întâlnită. Sunt o femeie frumoasă, cu o educație peste medie, cu un loc de muncă foarte bun, fără să pornesc în viață cu vreun handicap major, doar cu un dezechilibru emoțional, care a determinat tot ce a urmat. Din cauza lipsei de încredere în mine am ales să mă căsătoresc pentru a demonstra că pot fi o soție model, că pot face un bărbat să fie mai bun decât e azi, că pot deveni o mamă ideală și un profesionist de succes.

 

Mi-am dorit mult ca părinții mei să mă iubească și să mă aprecieze. Atât de mult încât am ascuns de ei faptul că nu eram respectată în relația pe care o aveam cu cel ce urma să-mi fie soț, că ma umilea lăsându-mă singură pe stradă noaptea ca sa îmi dea o lecție, că mă țineam după el până la el acasă de frica respingerii și a abandonului, sperând că așa îi voi demonstra cât de mult îl iubesc și că sunt suficient de bună. Nu făceam altceva decât să îmi arăt mie cum defapt nu sunt demna de respect. După ce ne-am căsătorit, umilința a continuat în diverse forme de abuz emoțional, dar și fizic.

 

Acela a fost un moment de cotitură. Mi-am chemat părinții să mă ia, iar el i-a chemat pe ai lui, să anunțăm pe toată lumea că ne despărțim. După ce le-am povestit ce se întâmplase, tatăl meu, având cele mai bune intenții, m-a sfătuit să dorm acolo, să lăsăm somnul să ne lumineze că poate trece și asta. Ei bine, atunci m-am prăbușit pe interior, pentru că m-am simțit extrem de singură și abandonată.

 

De atunci au fost multe...multe palme, înjurături, jigniri și umilințe în public. Mă simțeam neputincioasă. Vorbeam cu el a doua zi, îl rugam frumos să înceteze. Când se întâmpla din nou, rămâneam împietrită și nu știam să gestionez situația. Habar n-aveam să spun "nu ai dreptul să faci asta" și să plec a doua zi. Soțul meu nu era violent sau abuziv tot timpul.

 

Am făcut un copil. Însă, atunci când acesta avea în jur de trei ani, mie îmi devenea din ce în ce mai clar că nu sunt fericită. Nu mă simțeam nici soția perfectă, nici mama perfectă și obosisem să tot îndeplinesc așteptări. A fost momentul când am decis că viața mea trebuie să înceapă să fie și despre mine, nu doar despre alții. La următoarea palmă, am mers și am depus plângere la poliție. Și nu mi-am retras plângerea nici când un polițist mi-a zis în zeflemea ca "mare lucru, o palma...".

 

I-am spus soțului meu că vreau să ne despărțim, că vreau să părăsesc căsnicia noastră. Nu a acceptat și m-a implorat sa-i mai dau o șansă. În esență însă, nimic fundamental nu s-a schimbat. A refuzat sa accepte că vreau să ne despărțim. Mi-am spus în minte "treaba ta" și n-am mai îndeplinit decât așteptările mele. Atunci am deschis fereastra larg pentru iubire, pentru că îmi doream să știu și eu ce înseamnă să fii acceptat. Am trăit iubire, dar și o durere și tortură psihică care aproape m-a doborât.

 

Au fost aproape 3 ani de chin, în care am trecut prin toate stările posibile, în care m-a jignit în fața copilului, în care a amenințat că se sinucide, că mă compromite profesional, că-mi ia copilul și alte evenimente. Nu m-am oprit. Știți de ce nu m-am oprit? Pentru că o dată ce a pornit bulgărele de zăpadă, el nu făcea decât sa-mi demonstreze că într-adevăr am luat o decizie corectă, că nu este omul lângă care aș trăi.

 

Sunt recunoscătoare pentru sprijinul venit de la profesioniști și pentru faptul că am avut aproape oameni care m-au ajutat când aveam de gestionat un soț agresor, două cercetări disciplinare la serviciu în urma reclamațiilor depuse de el, un copil debusolat și un iubit care decisese că e prea periculos ce se întâmplă (așa că el se da la o parte pana când se descurca lucrurile într-un fel). Am trecut și printr-un proces în care cerea culpa mea exclusiva și exercitarea autorității părintești, dar și păstrarea casei și mașinii.

 

Acum pot zâmbi. Sunt recunoscătoare că am avut aproape prieteni, un terapeut și un avocat care m-au sprijinit pe tot parcursul. Acum mă uit la toate cu ușurință și văd cât de puternică am devenit.

 

Ce pot spune cu toată convingerea este că atâta timp cât o femeie înțelege că nu e singură va găsi sprijinul necesar să iasă din orice situație dificilă. Tot ce trebuie să facă e sa întindă mâna după ajutor și sa aibă curajul să creadă în viața minunată de după eliberare. Împreună putem orice. Credeți asta!!!

TEXT

X
VIDEO

Povestea Ancăi

MAI MULT

Învingătoare - asta suntem. Motivul pentru care nu vorbesc despre experiența mea cu mediul abuziv este tocmai din cauza acestei percepții: după ce află cineva povestea mea, nu mai spune ”Ce mișto ești, cât ai muncit, ce lucruri faine faci!” ci textul se schimbă în ”Draga de tine, săraca de tine, ai trecut prin atât de multe și tot ai reușit să realizezi lucruri în viață”. Așa că vă felicit pentru inițiativă! Da, trebuie să schimbăm percepția: când reușești să scapi dintr-un mediu cu violență este clar că nu ești ”săraca”, ci ești o învingătoare și meriți să fii privită așa!

 

Am citit testimonialele și am văzut că sunt până acum poveștile partenerelor de cuplu, soțiilor care au fost abuzate. Eu sunt fiică abuzată. Am avut grijă și putere de decizie să mă implic doar în relații cu bărbați care nu au atins nici palma, nici vorba rea de mine. Însă primul bărbat cu care o fată face cunoștință, și care se presupune că este și cel mai important din viața sa - așa numitul tată - nu m-a făcut să mă simt norocoasă nicidecum. Acum am 30 de ani, un copil deosebit, un soț calm și absolut minunat de blând. Sunt recunoscătoare pentru că am reușit să scap. Prin a scăpa înseamnă că i-am forțat mâna mamei mele să divorțeze, ea fiind mult prea slăbită să mai facă ceva pentru supraviețuire am decis într-o manieră inconștientă să devin liderul salvator al familiei.

 

Doamnelor care încă vă gândiți că stați într-o căsnicie de asta pentru copii, mai analizați povestea aceasta: în weekendul din cele două săptămâni de bacalaureat (cum se dădea acum vreo 10 ani) mi-am mâncat bătaie de la El de și-a rupt vreo două degete de la o mână, a chemat o vecină poliția și m-a scos din mâinile lui. După ce s-a întors de la poliție a vrut iar să mă ia la bătaie și a vrut să dea foc la butelie ca să sărim în aer (”eu nu merg la pușcărie din cauza voastră, mai bine murim toți”) iar atunci fratele meu, pui mic în clasa a șaptea abia, s-a băgat pentru prima dată și l-a înfruntat cu curaj zicându-i să nu se mai atingă de mine. Am chemat iar poliția, iar l-au luat. Am făcut bagajele și am plecat la niște rude. Am luat niște haine pentru mine și fratele meu, și cărțile pentru bac. Știam doar că trebuie să o conving pe mama mea să divorțeze și că trebuie să ajung la facultate. Și pentru că mama mea plecase din țară cu puține luni în urmă (era singura cale să nu moară în mâinile lui) mi-a făcut mie împuternicire ca să o reprezint în tot procesul de divorț. Așadar, eu când sunt întrebată ceva de divorț, răspund în mintea mea că da, sunt un copil divorțat: am dat divorț de tatăl meu și acela a fost un moment extraordinar de fericit. A fost extrem de greu dar știam că gata, nicio palmă de-a sa nu va mai ajunge pe mine. Iar asta mi-a dat putere! Mă simțeam învingătoare.

 

Acum sunt o femeie puternică, cu o carieră frumoasă în domeniul educației, cu planuri foarte mari. Nu vorbesc despre trecutul meu. Acum încă nu mă simt bine cu mine. Nu mă simt bine ca femeia care acum este puternică în profesie, calmă și iubitoare acasă să fie pusă pe aceeași pagină cu fiica ce a mâncat bătaie până la finalizarea liceului. Am făcut însă progrese mari, am reușit să scriu toate aceste rânduri fără să plâng.

 

Dragi doamne care sunteți în relații abuzive, gândiți-vă că veți avea copii traumatizați, care vor duce aceste traume cu ei în viața de adult. Fiica voastră fie va sta să mănânce bătaie pentru că așa a văzut, fie își va bate copilul (cum am văzut că și eu am avut pornirea asta), fie nu va reuși să aibă relații de lungă durată în care să fie cu totul implicată. Fiul vostru fie va lovi la rândul său pentru că așa a văzut, fie va fi stană de piatră din punct de vedere emoțional și nu va lega relații sau va duce cu greu o căsnicie. Dragi doamne, chiar meritați mai mult și mai bine! Chiar există viață dincolo de un abuzator! Și este atâât, dar atââât de frumoasă viața aceea!

 

Doamne, dacă aș putea să v-o arăt pe mama mea, să vă convingeți că omul poate să se refacă din propria sa cenușă emoțională și să fie foarte fericit! Căutați ajutor, discutați cu psihologi și plecați. Se poate mai bine! Există mai bine!

TEXT

AUDIO

Povestea Ioanei

MAI MULT

Obișnuiesc să spun că fostul meu soț s-a născut cu inimă, dar doctorii au fost nevoiți să i-o scoată pentru că era deja putredă. Ca să ajung la concluzia aceasta mi-au trebuit aproape 40 de ani și 2 ani de psihoterapie. Torturile fizice nu m-au speriat niciodată atât de mult cum îmi era teamă să nu-mi pierd mințile. M-am cramponat pe ideea să rezist ca să-l văd pe băiatul nostru cu școala terminată. Numai că acesta a făcut studii peste studii până pe la treizeci de ani.

 

Abia atunci m-am relaxat și mi-am spus că trebuie să apelez la psihoterapie pentru că eram complet epuizată. Psihoterapeuta mi-a deschis ochii și am început să-i interzic Omului Rău orice fel de abuz. Îl amenințam că-l reclam la politie, el fiind o persoană cunoscută și cu mulți prieteni influenți. A fost complet șocat și s-a reorientat rapid, căci și-a găsit pe o alta. Printre ultimele „cadouri" de despărțire, a fost atunci când mi-a fisurat coloana împingându-mă pe muchia unei trepte a scării. A continuat cu răutăți dezgustătoare, bătăi și amenințări, dar eu devenisem de neclintit.

 

Am petrecut 10 luni într-o opoziție de care nu m-am crezut capabilă. Sunam de câte ori era necesar la 112, am scos certificat de la Medicină Legală (IML) și în final, am obținut Ordin de protecție. Ultimul an petrecut împreună cu el a fost cel mai greu, dar a meritat. Nopțile nedormite de teamă să nu intre peste mine s-au terminat.

 

Dacă ar trebui să folosesc toate cuvintele de mulțumire pe care le cunosc, tot ar mai rămâne loc de altele pentru că eu nu credeam că se poate trăi așa. Îi mulțumesc Domnului că mi-a dat șansa aceasta și cu toate că mai am mulți pași de făcut în vederea recuperării mele, MERITĂ. Sunt încântată și fericită în fiecare clipă că pot să trăiesc normal, ca și toți oamenii normali care se purtau cu mine de parcă și eu aș fi fost de-a lor. Și vai, eu nici măcar nu-mi imaginam ce înseamnă asta!

TEXT

1 2