Testimoniale

Să scriu acum despre abuz e ca și cum aș deschide o rană care încă doare al naibii de tare. Mă amețește, mă face să vreau să stau în pat, mă strânge de față și de alte locuri în care am fost lovită. Îmi vine să ies pe stradă și să le spun femeilor abuzate: „Poți și fără el. Crede-mă, dacă ai putut cu el, fără el vei zambi din nou, vei fi liberă, fericită și îți vei găsi un spațiu al tău unde să-ți vindeci rănile.”
Am fost într-o relație abuzivă timp de 7 ani. Eram studentă, veselă, aveam un job part-time și îmi plăcea să beau cafea cu colegele, să dansez, să cânt, să învăț, să râd și să muncesc. Până l-am întâlnit pe el. Părea bărbatul șarmant, drăguț și atent cu o femeie, grijuliu. Nu i-a luat mult să mă vrăjească. Nu a ținut mult nici atitudinea asta a lui. Treptat, pierdeam încredere în mine, în oameni, în viață. Mese ori telefoane sparte, haine aruncate în miez de noapte, lovituri și jigniri. Devenisem, în ochii lui, cea nebună, proastă, idioată, geloasă, paranoică, urâtă, tristă și vai, dar câte altele nu am auzit că acum simt toate astea ca pe o povară în tot corpul meu. Și cel mai trist e că începusem să cred toate astea despre mine. Manipulare, șantaj, amenințări. Mă simțeam închisă în casă, uneori la propriu, alteori la figurat. Și trăgeam de mine. Îmi lăsesem facultatea, sătulă de telefoane și gelozie.
Aveam la un moment dat 2 job-uri, curățenie, gătit, spălat și la final tot eu eram cea care nu făcea nimic, nu aducea bani și nu ar fi putut niciodată să se descurce fără el. Da, e adevărat că nu mai puteam. Eram dărâmată de toate vorbele și comportamentele lui. Eram confuză, tăceam și eram tristă. Mă resemnasem și nu-mi mai păsa de mine deloc. Dar nu mă lăsam: puneam haine pe mine și mă machiam încât nimeni nu ar fi bănuit ce trăiesc acasă și ce simt. Sigur, prietenele care îl știau mă întrebau de ce fac asta, de ce permit, de ce nu plec. Și mă simțeam și mai vinovată și lipsită de putere….însă pentru că nu vorbeam, nu spuneam niciodată tot….Comportamentul lui nu se oprea între pereții casei. Și acum, dacă aud un barbat țipând pe stradă, tremur.
Am învățat de la mama însă ca e rușine sa vorbești despre abuz. Că nu ai voie să vorbești de rău bărbatul de lângă tine. Că femeile suportă, asta e soarta lor. A venit momentul în care mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt. Universul, Dumnezeu, o parte din mine sau oricum ar fi s-a oprit pentru o clipă, a pus lumina pe mine, pe ce simt și i-am zis: Gata, stop. Nu mai pot gândi cu mintea mea. Nu mai știu cine sunt. Nu mai vreau asta. Taci. Pleacă. Nu mai vreau. Eram atât de fermă ca m-am uimit și eu de atitudinea mea.
Din punctul asta am știut că dacă nu fac pentru mine ceva, viața și sănătatea mea psihică sunt în pericol. Au urmat ani de terapie, telefoane, scuze, iertări în aproape un an în care nu că nu scăpam de toate astea, dar încă îmi doream să-l salvez. Încă fac terapie la aproape 4 ani distanță. Am luat câteva pauze crezând că-s vindecată și de mai bine de 1 an fac din nou, fără oprire. Dacă ar fi să spun ce m-a ajutat ar fi, în primul rând, terapia. Nu mai vedeam lucrurile clar, mă manipula și cu un mesaj gol, mă întorcea la 360 de grade ca mai apoi să-mi dea drumul în gol. M-a ajutat să vorbesc, treptat, despre asta, cu cei din familie sau prieteni, de care, din multe motive, mă îndepărtase(m). Știam în adancul sufletului meu că am să pot să scap de acolo și să trec prin toate câte am trecut după, ca mai apoi să pot să zâmbesc din nou. Căutam imagini în minte cu mine fericită și nu mai găseam.
A fost greu, al naibii de greu să vindec toate astea și să redescopăr cine sunt. Însă acum mă simt mai liberă ca niciodată, mai vie, mai prezentă, mai caldă, mai frumoasă. Cânt și dansez în baie sau cu prietenii, alerg și fac plajă, scriu, desenez. Mi-am luat viața înapoi și chiar dacă doare de fiecare dată când mă întorc acolo, îmi ofer timp și răbdare și aștept ziua în care va durea mai puțin. Citeam la un moment că și dacă doare acum, nu va durea ca atunci. Și fix așa e. Plus că, în timp (au trecut 4 ani de atunci) experiența asta va părea departe de tine, metaforic vorbind, iar tu vei fi de partea ta și mai aproape de tine ca niciodată.
Dragă femeie, putem mai mult decat ce spune un bărbat care ne abuzează, putem fără el și suntem cu totul altcineva decât auzim de la el zi de zi. Îmi spunea terapeuta mea: Dacă tu nu știi cine ești îți vor spune alții și-i vei crede. Și fix așa e. Nu meriți tot ce trăiești lângă el, în schimb meriți să te vindeci, să crezi din nou în tine, în oameni și în viață. Vorbește cu oamenii de încredere, cere ajutor. Vulnerabilitatea apropie, în plus, din păcate, o să fii surprinsă câte femei trec prin ce treci tu și cât de multe, din fericire, vor să te ajute. Există viață după abuz și ți-o vei putea construi așa cum îți dorești, dar mai ales, în libertate. Crede asta și crede în tine oricât de negru ar părea totul. Spune stop abuzului din viața ta și spune am nevoie de ajutor. Acum. Cât de repede poți. Orice zi acolo e o zi în care îți e rău și greu. Te rog, fă-o pentru tine în primul rând, pentru copilul tău sau, dacă nu ai unul, pentru fetițele de azi care au nevoie de modele sănătoase care să spună nu abuzului. Ai să vezi că vei putea. Sunt sigură de asta. Vei zâmbi, vei privi răsărituri sau apusuri, vei bea o cafea liniștită, vei plânge și vei suferi fără să te simți vinovată de tot ce simți și a fost. Elibereaza-te, vei putea.