Numele meu e Otilia si am 51 de ani. 24 dintre ei i-am trait intr-o casnicie abuziva ca la carte. Abuz fizic, psihologic, financiar. Izolare fata de prieteni si familie. Inducerea constanta a sentimentului de inadecvare, respingerea si negarea sentimentelor pe care le aveam. Umilire in fata copiilor. Lipsa lui de implicare in tot ceea ce insemna activitatile copiilor, cele casnice. Cred ca as fi putut indura mai mult daca nu ar fi inceput sa abuzeze si copiii.
Dar, in martie 2022, dupa ce am primit pumni cu ocazia zilei de 1 martie (in loc de martisor), am decis sa pun capat casniciei. A fost dureros sa constat ca nu le-am facut nici un bine copiilor ramanand atat de mult timp in acea familie disfunctionala. Am inceput un proces lung de divort, am inceput sa fac terapie, initial pentru a deveni functionala pt copii.
Au existat incercari ale lui de a ma aduce pe „calea cea buna”. Am devenit pe rand, dragostea vietii lui, o nenorocita care a stricat familia, o nebuna care ar fi trebuit sa mearga la psihiatru. Pana la un punct, avea dreptate. Cei 24 de ani de abuz nu trecusera fara urmari. A urmat un proces de divort in care, cel mai dureros moment a fost cel in care a trebuit sa accept trecerea de la „culpa lui exclusiva” la „culpa comuna, fara motivare”. Am plans 2 zile si am acceptat. Simteam ca mi se aruncase la gunoi toata suferinta. Ca acceptam ca aveam o vina acolo unde nu fusese decat umilinta si abuz. Fusesem o victima. Dar am inteles ca pentru mine nu mai era important sa am dreptate ci sa fiu cat mai repede, libera.
Un episod notabil si foarte important pentru cele care se confrunta acum cu violenta domestica in Romania ar fi cel pe care vi-l voi relata in randurile urmatoare:
Mai, 2024. Sunt deja divortata, fostul sot locuieste cu fiica noastra in casa familiei. Da, dupa o jumatate de an in care fiica noastra a locuit cu mine in casa parintilor mei (modesta) ea a decis sa sa intoarca la tatal ei. Fusesera cateva altercatii intre ei, unele fizice soldate cu plangeri la politie dar nu puteam, la 17 ani, sa o oblig sa locuiasca cu mine. Tot ceea ce puteam sa fac e sa alerg cat mai repede si sa o scot din situatia conflictuala in care se afla.
Revenind in mai 2024, am fost sunata de catre fostul sot, ingrijorat, ca fiica noastra a revenit de la scoala in jurul orei 16:00 si ca, in urma unei certe, a plecat de acasa si nu ii mai raspunde la telefon. Am sunat-o, am intalnit-o si am incercat sa fac cum ii este mai bine. Uneori alegea sa vina cu mine si sa stea cateva zile, alteori alegea sa se intoarca ” acasa”. In ziua aceea a ales sa se intoarca la tatal ei, eu urmand sa curat bucataria, motivul certei lor. Am ajuns acasa, fostul sot fiind baut ca de obicei. Initial multumit de turnura evenimentelor, acesta a inceput din nou sa tipe la fiica noastra si sa o loveasca cu palmele peste fata. Nu am putut sta pasiva si am intervenit. Am primit cativa pumni care mi-au deformat fața, mi-au deformat cerceii. Doua zile mai tarziu urma sa dau unul dintre cele mai importante examene din viata mea
Urmarea: plangere la politie si in aceeasi zi, fostul sot a fost pus sub interdictie, scos din casa cu bratara de monitorizare. Legea s-a schimbat in Romania in 2024. Abuzatorul este scos din locuinta, chiar daca este proprietatea lui exclusiva (nu era cazul nostru), pentru a apara nevinovatii. A urmat un proces rapid in care, singurul lui argument a fost ca suntem „nebune” deoarece mergem la psiholog. S-a prelungit ordinul de protectie pt 4 luni. Da, mi-a fost frica ca ar putea incalca ordinul de protectie. Dar el este un narcisist care abuzeaza doar pe cei mai slabi decat el. Cred ca s-a temut de consecinte.
Cum a fost viata mea dupa divort?
Am inceput un proces lung de vindecare si de iertare. Iertarea pe care mi-am acordat-o pentru ca am iubit prea mult, am iertat prea mult desi nu trebuia. Am inteles ca tot ceea ce facusem ca sa salvez casnicia, tot ceea ce indurasem a fost pentru ca imi doream sa fiu acceptata, imbratisata, iubita. A fost extrem de dureros sa inteleg asta. Inca ma lupt cu vina ca mi-am expus copiii unui model nesanatos de familie si ca nu stiu cum vor gestiona asta in viitor. Am o relatie foarte buna cu fiul de 24 de ani si una cu suisuri si coborasuri cu fiica de 18 ani.
Singura concesie pe care mi-a facut-o fostul sot, de care recunosc, am tinut cu dintii, a fost sa imi permita sa lucrez. Asta mi-a salvat sanatatea psihica si chiar si pe cea fizica. Am profesat ca si asistent medical in Romania timp de 31 de ani. In februarie anul acesta am inceput un curs de norvegiana. Eram sceptica. La 50 ani sa incepi sa inveti o limba noua, sa incepi o viata noua? In mai 2024, la 2 zile dupa pumnii primiti de la fostul sot am dat examenul care mi-a schimbat viata. Si am fost surprinsa ca l-am si trecut. Au fost cursanti care nu au reusit sa il treaca. Din iunie 2024 lucrez ca si asistent medical aici, in Norvegia. O mare schimbare. O tara noua, oameni diferiti, cultura diferita.
Personal, am mai incercat sa cunosc oamenii potriviti mie. Sa il cunosc pe cel care sa ma iubeasca. Cred ca toti meritam sa fim iubiti. Asa, plini de imperfectiuni cum suntem. Imi doresc sa cred ca l-am intalnit. Dar o mare parte din mine sta si asteapta sa se destrame visul. Nu stiu daca e precautie sau doar urmarea lipsei de iubire. Nu stiu. Dar imi permit sa ma bucur de clipa de azi. Pentru ca stiu ca maine nu ne e garantat.