Eram deja obișnuită cu sentimentul de vinovăție. Că soarele strălucea prea tare, sau că nu strălucea suficient. Totul pe lumea asta era vina mea. Eu eram vinovată când primeam pumnii pe care soțul meu îi împărțea cu mărinimie. Eram vinovată că mă salutau pe stradă cunoscuții, că se uitau bărbații la mine. Și luam pumni și pentru asta.
Totul a început în urmă cu 24 de ani, într-un mod oarecum romantic. El era prezentabil, cu un statut social respectabil. Atenția lui m-a copleșit. Dragostea lui acaparatoare și posesiva mi-au flatat sensibilitățile de fată de la țară, crescută într-o familie modestă, dar în care oamenii se iubeau și se respectau. Ne-am mutat împreună și scandalurile au început. Părinții mei, martori la o scenă urată, mi-au spus să merg cu ei acasă. Dar eu îl iubeam și eram convinsă că dragostea mea îl va vindeca de deziluziile lăsate de divorțul părinților lui. Eu voi fi familia lui, stânca lui. Și ne-am căsătorit. Îmi amintesc de o palmă pe care am primit-o, însărcinată fiind cu fiul nostru, pentru că un bărbat s-a uitat către masa noastra. Apoi a fost bătaie cruntă care m-a dus direct în urgență, pentru niște bani pe care socrul meu decisese sa nu ni mai dea. Apoi au fost scandaluri zilnice aproape legate de consumul lui cronic de alcool și de gelozia lui irațională. Făcea scandal că nu ajungeam suficient de repede acasă de la serviciu, fiind dependentă de autobuze care nu respectau întotdeauna orarul.
La 6 ani după ce fiul nostru a apărut pe lume și fiica noastră. Mă bucuram crezând că o minune delicată care îi semăna, îl va face să dorească să protejeze să devină un om mai bun. Faptul că lucra departe de casă făceau răul cumva mai suportabil. Copiii îl iubeau, îi simțeau lipsa. Începusem să ne facem o casă la care lucram din greu și eu, și după tura de noapte, și oricând era nevoie. Era mereu nevoie. Eram mamă, nevastă, muncitor la propria casă și la serviciu și tată când era el plecat. Făceam toate acestea condusă de credința că dacă fac tot el va vedea, va aprecia, mă va iubi. Iubirea nu venea, dar veneau palme, pumni uneori. Eram convinsă că nu mă străduiesc destul și acesta e motivul pentru care nu e mulțumit.
Uneori ținta violenței lui erau copiii și atunci mă revoltam și îl înfruntam. Învățasem să îi apăr ascunzând de ei scandalurile și încercând să îl țin la distanță de ei când era furios. Așa am știut eu să îi protejez, încasând în locul lor dacă era nevoie și simțindu-mă mândră când înlăturam răul din preajma lor. Primul care a zis că nu suntem în regulă ca familie a fost fiul meu. Crescând devenise ținta tatălui – fizic mai puțin dar cu interminabile tirade despre cum vede el viața și viitorul lui. Atunci mi-a incolțit în minte prima tentativă de a-mi lua copiii și a pleca din casă. Dar fiica noastra se simțea confortabil în lumea pe care și-o crease în noua casă. Am crezut că fac bine rămânând acolo, chiar dacă costurile fizice și sufletești deveniseră imposibil de îndurat. Ca să pot să îi alimentez setea de bani mi-am luat încă un serviciu. Eram epuizată dar mulțumită că plecam din iadul care ne devenise casa noastră.
Băiatul plecase la facultate în alt oraș. Soțul ieșise la pensie și nu mai ieșea din casă decât foarte rar. Într-o seară, fiica mea de 15 ani mi-a spus că nu se simte bine și că vrea să moară. Știam ce e depresia și cât de mult poate să te atragă gândurile negre când ești prinsă în mrejele lor. Voiam să o ajut dar știam că tatăl ei ar fi considerat un moft totul și nu ar fi agreat ideea. Dar cum a doua zi am plecat la serviciu, m-am temut pentru fragilitatea sufletului ei și l-am rugat pe tatăl ei să aibă grijă de ea. Monstrul s-a dus la ea și a întrebat-o ce are. Iar ea i-a răspuns că vrea să moară. Nu s-a cutremurat nimic în el, cum s-ar fi cutremurat în orice părinte. I-a răspuns că dacă vrea să moară, o ajută el. Când fiica mea m-a sunat la serviciu și mi-a spus toate astea s-au rupt în mine toate răgazurile răbdării. Îmi distrusese sănătatea, îmi distrusese sufletul, dar niciodată nu mi-am închipuit că ar putea să fie atat de pornit să își distrugă propriul copil. M-am întors acasă, l-am înfruntat ca niciodată și mi-am luat copilul și am plecat. După 24 de ani am luat doar 3 rucsace și pisicile.
În acest moment facem terapie ca să ne vindecam. Eu știu cât de greșit a fost totul și cât de greșit a fost că am rămas alături de un psihopat (folosesc cu discernamant termenul). Dar prețul cel mare l-au plătit copiii care au crescut fără repere importante, într-o familie nefuncțională, cu un tată alcoolic și abuziv și o mamă depresivă și incapabilă să se protejeze pe sine și pe cei din jur. Când alegeți un soț, gândiți-vă că nu alegeți doar pentru voi. Copiii vin pe lume doar cu o nesecătuită iubire spre părinți. Vor doar iubirea părinților în primii ani. Vor amintiri frumoase cu părinții lor. Fiica mea, pe care am crescut-o mai mult singură (aveam o bonă care venea doar când eram la serviciu) nu are amintiri cu mine. Eram acolo, dar nu eram acolo pentru ea. Eram obosită, supărată, copleșită de responsabilități pe care mi le asumam singură. Acum încercăm să construim din cioburi o relație. Ne poticnim des. Am pierdut multe plecând, dar cel mai mult am pierdut că nu am plecat suficient de repede. Copiii noștri nu pot alege familia în care vor trăi, așa că noi adulții, ar trebui să alegem corect în locul lor.