Am crescut într-o zonă de război cu dureri și frici care credeam că fac parte din realitatea vieții. Crescând mare am înțeles că ce se întampla la mine acasă, în fapt, nu era normal. M-am simțit trădat. Cu toate că aveam un singur agresor în casă, m-am simțit trădat de ambii părinți. Îmi iubesc mama și nu știu ce m-aș face fără ea, dar o parte din mine nu poate uita și o altă parte din mine nu poate ierta, nu în totalitate.
Nu-mi ajunge spațiul, să-mi vărs sentimentele aici. Dar în 30 de ani de viață, dacă cineva mă întreabă care a fost cel mai resimțit sentiment…aș răspunde „ura”, acompaniată de neputință, disperare și umilință. Cu toate că m-am îndepărtat de sursă, mă confrunt în continuare cu problemele psihologice create de mediul în care am crescut. Mai mult de atât, fiindcă mama nu a reușit încă să plece, trăiesc ca adult cu frica că într-o buna zi voi primi un telefon ca mama a fost spitalizată sau mai rău. Trăiesc astfel cu acest sentiment latent de nesiguranță pentru doua persoane iubite (mama și sora) dar si cu un sentiment de vină, că am plecat. Mi-am sacrificat ani din viață, stând cu părinții până la 30.
Toți îmi spun că e bine ca am plecat, să îmi văd de viața mea … și totuși nu mă simt împăcat cu asta.