Despre cum e să fii copil într-o familie cu violență
Nu m-am considerat niciodată o supraviețuitoare, deși mi-am trăit mare parte din copilărie și adolescență într-un mediu cu violență. Am trăit într-o familie disfuncțională care nu a devenit niciodată normală sau cu adevărat sănătoasă.
Când ești copil, violența își pune amprenta asupra modului în care te formezi, modului în care percepi lumea, asupra relației cu tine și cu cei din jur, iar mai târziu chiar și asupra modului în care percepi raporturile de muncă și granițele la locul de muncă.
Astăzi aș vrea să vorbesc mai mult despre cum e afectat copilul într-o relație violentă. Cel pentru care de multe ori se ia decizia de a rămâne împreună.
Când eram în clasa a patra a avut loc prima bătaie. Brutală, sfâșietoare.
Priveam de la geam din casă, iar timpul, lumea mea s-au oprit în loc. Am înghețat și încercam să îmi opresc urechile din a auzi strigătele de disperare ale mamei mele.
El nu era tatăl meu. Era un intrus, un străin pe care nu l-am vrut niciodată în viața mea, în casa mea.
Au durat ani în care bătăile au continuat, în proces de divorț, iar apoi ani după ce l-am executat silit din casa noastră, timp în care ne-a urmărit și ne-a persecutat prin apeluri anonime, mesaje de amenințare, alianțe cu vecinii, infiltrat printre rude.
Eu nu am fost niciodată bătută. Însă am fost amenințată, supravegheată, urmărită, bullied, terorizată. Asupra mea nu a fost aplicată niciodată violența fizică, dar psihologic am trecut prin tortură. Prin frica de a-mi pierde mama, de a vedea insuportabilul, de a rămâne pe drumuri, de a ajunge la orfelinat, de a-mi distruge viitorul – pe al meu și pe al fratelui meu.
Fără familie, fără suport, fără ajutor, cu copii în grijă, când fiecare își trăiește viața lui, violența în familie poate părea finalul. Sau singurul mod. Poate părea un drum închis, în care opțiunile nici măcar nu există.
Anii de abuzuri și frică te fac să nu îți mai vezi resursele, să crezi că nu mai ai nimic de oferit și nicio șansă la o viață mai bună. Eu vreau să zic astăzi, cu speranță, că mici pași pot aduce schimbări mari, pe care poate nu le vedem în prezent, dar au, cu siguranță impact major în viitor.
Violența nu e doar fizică, ci și psihologică
Pentru mine, violența în familie a însemnat rușinea din comunitate, dorința de a ascunde tot ce se întâmpla în casă, rezultate mai proaste decât potențialul meu la școală, frică, sentimentul de a fi singur pe lume și de a nu-i păsa nimănui te tine. Și aproape 15 ani de probleme psihologice majore: depresie, anxietate, tulburare de adaptare, atacuri de panică, pierderi de memorie, insomnii, coșmaruri.
Lipsa de putere în a lua deciziile care mă afectau direct pe mine m-a făcut să nu văd, mai târziu în viață, că există opțiuni, că pot spune nu, că unele lucruri nu sunt sănătoase pentru mine și să îmi fie greu să separ nevoile altora de nevoile mele.
La 16 ani, aveam deja insomnii, coșmaruri, atacuri de panică și pierderi de memorie, mă gândeam că salvarea mea e sinuciderea. La 20 de ani aveam atâtea probleme fizice de sănătate somatizate, încât am crezut că nu o să trăiesc până la 30, darămite 40 de ani. Sunetele puternice, gălăgia, anumite mirosuri, vederea anumitor oameni sau inclusiv obiecte și materiale mă făceau să îmi amintesc de zeci de ori pe zi momente de panică trăite în trecut.
La 25 de ani am reînceput terapia medicamentoasă și psihoterapia pentru depresie, anxietate, insomnii și atacuri de panică. Nu îmi permiteam, dar fără ele nu supraviețuiam.
Mi-a luat încă cinci ani, până la 30 de ani, să ajung să mă simt în siguranță, să mă trezesc dimineața fără anxietate și să pot să mă bucur de viață. Mi-a mai luat mulți ani să pot scrie liber despre asta.
Să fii copil într-o familie cu violență nu e la fel pentru toată lumea și nici are aceleași efectele adverse pentru fiecare. Dar pentru mine, violența în familie a schimbat tot. Nu pot să știu cine aș fi fost într-o familie sănătoasă, nu pot știi până unde aș fi putut ajunge într-un alt tip de viață, nu pot da timpul înapoi pentru a fi mai puțin afectată fizic de stresul prin care am trecut aproape 10 ani.
Tot ce pot să spun este că aș fi fugit de acasă oricând, dacă nu mi-ar fi fost frică de ce s-ar fi întâmplat cu mama dacă nu aș fi fost acolo prezentă. Așa că lupta interioară între binele meu și binele mamei, care a decis să ierte de multe ori agresorul, m-a omorât pe dinăuntru. M-a făcut să simt că eu, sentimentele și viața mea nu contează. Și a transformat relația mea cu mama, pe care am învinovățit-o și pe care mi-a fost greu să o iert complet și să nu o judec pentru cele prin care am trecut și efectele cu care am rămas. Terapia este cea care m-a ajutat. Atunci, oricât de mult mi-aș fi dorit, copil fiind, eram o victimă. Nu eram un adult.
Există viață după violență
Pe mine, ce m-a salvat în copilărie a fost educația. Ea fost cea care mi-a oferit stabilitate și un drum mai bun ulterior, în viață. Educația a fost cea care mi-a oferit resursele la o viață mai bună, la a ieși din sărăcie, a fost salvarea de la rușine, și speranța la o carieră și la un viitor mai bun pentru mine. Educația și ulterior munca au devenit pentru mine ghidul și salvarea spre o viață mai bună. Studiul a fost ancora mea, ceea ce s-a transformat mai apoi în dezvoltarea personală continuă și lucrul cu mine.
Pentru că atunci când ai resurse, și numărul de oportunități și de uși deschise crește. Și nu totul în educație înseamnă bani. Uneori înseamnă mai multă muncă și mai multe sacrificii, dar orice merită pentru a fi mai puternică pe picioarele tale.
Știu că violența îți întunecă viața, îți răpește speranța, te face să nu mai vezi nimic bun în tine, să-ți pierzi încrederea în tine și în resursele proprii. Violența te oprește din a visa, din a-ți dori, din a-ți imagina că se poate mai bine. Dar dacă ești un tânăr/o tânără care trece acum prin asta, să știi că pe mine educația și m-a salvat. Iar ulterior munca.
Terapia și lucrurile bune pe care le-am făcut pentru mine m-au transformat din victimă în supraviețuitoare. Și aproape 15 ani nu am făcut mai mult decât să supraviețuiesc. Trăiam – emoționat și mintal – mai mult sub linia de plutire.
De la victimă și supraviețuitoare, la învingătoare
Poate că pentru tine salvarea înseamnă altceva. Orice ar fi, dacă e un lucru bun și constructiv, găsește-ți acea ancoră în jurul căreia să gravitezi, gășește acel punct de sprijin, acel lucru care îți dă puterea de a construi cu resursele din prezent, un viitor mai bun: o pasiune, niște oameni, un job.
Mergi la terapie, cere ajutorul unui ONG, cere ajutorul oricărui om care îți poate întinde o mână. Uneori ceilalți nici nu își pot imagina prin ce treci tu, dar poate au o resursă sau o soluție despre care tu nu știi și care te-ar ajuta.
Acum, când îți e greu și când îți e rușine și nu știi cum să o faci, acum e momentul să întrebi, să dai un telefon sau să scrii un mesaj. Poate ai nevoie de consiliere psihologică, poate că de un job mai bun, de o școală, poate că de ajutor juridic. Orice ar fi, fă un pas! Acționează!
Când ceri ajutorul, descoperi că așa mai scapi un pic de rușine și de stigmat, și că te salvezi pe tine. Și începi să prinzi forțe, speranță și ceva încredere în tine.
Astăzi după ani de provocări, de muncă lupte cu mine, de eforturi pentru a fi mai bine, știu că nu mai sunt de mult o victimă, că am încetat să fiu chiar și doar supraviețuitoare, și că am devenit, de fapt, de mult o învingătoare.
Dacă vrei să mai citești și alte povești personale scrise de Iulia, o găsești la www.iuliarotarescu.ro și pe Facebook sau Linkedin.