Testimoniale

Era prânzul lui 24 decembrie 2016 și încă aveam câteva pregătiri întârziate de Crăciun. Tocmai ce mă întorsesem de la cumpărături, unde mama mea pregătise ceva daruri pentru copil și pentru noi. Mă ajutau mult darurile, căci completau cele pregătite de către mine.
Începuse din nou… Începuse. Stând pe scaunul din bucătărie, cu mâinile duse la fața parcă modificată de depresia ultimilor 2 ani, îl aud pe el cum îmi spune că așa îmi place să umblu eu, pe străzi și că țin cu mama mai mult decât cu familia asta, adică cu el și copilul nostru. Nu înțelegeam nici atunci din cele ce spunea și furia pe care mi-o transfera de fiecare dată prin cuvinte, priviri și comportamentele lui față de mine. După aproximativ o oră, epuizată și confuză, m-au cuprins pentru câteva secunde amintirile și emoțiile zilelor de sărbătoare pe care le organizam și le aveam cu părinții mei, și nu numai, și m-am revăzut pe mine… Altfel. Altfel decât eram în acel scaun din bucătărie.
Atât mi-a trebuit. Nu știu de ce, însă instinctiv, zâmbind și dialog cu mine, am decis. Am intrat pe Facebook și mi-am schimbat numele, în cel de fată. Eu am decis sa opresc relația și am vrut să fie peste tot, public. Acum știam sigur că o voi face, așa cum simt și mi-am propus: după sărbători, depun actele de divorț. I-am spus imediat și lui. Nu părea că m-a luat în seamă. Am mai discutat despre asta și nu mă credea, deși îi simțeam privirea curioasa pentru atitudinea mea „nouă” în casă: se vedea că sunt fermă și că aveam încredere în mine. Reflexia și liniștea acelui moment e încă o forță ce stă în minte, pe care o recunosc și o caut ori de câte ori simt că am nevoie să mă regăsesc. A fost acea Decizie amânată aproape 2 ani de a divorța, fără să am curajul de a rupe durerea, singurătatea și tristețea – a mea, a copilului, a noastră.
Pe 10 ianuarie 2017 am depus actele de divorț: sigură pe mine și privind decizia, pregătită de toate cele ce puteau urma celor 15 ani de relație. Am redactat inițial singură cererea și am apelat la un avocat pentru îndrumare și de la care am învățat să „ascult”. Acum râd… cum am crezut că nu știu și că nu pot, că nu am bani. Nimic nu a fost cum am considerat, ci toate în mai bine. În casă, odată confirmată depunerea actelor, mai bine de o lună, violența a crescut: autoritatea lui era dezlănțuită, umilințele își urmau pașii, însă mai intens. Toate cu implicarea copilului. Încă îmi doresc să uit ce a fost după ușa de intrare în casa noastră și cum recunoașteam neputința în ochii copilului. Însă EU eram acolo, „altfel”.
Cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru a ne salva și ce mă determină să scriu aceste rânduri, este că am avut unde și am cerut ajutor. Îmi amintesc că presiunea și situația din casă era atât de… intensă, că am în minte tipărită lumina, forma copacilor de pe strada mea, în acel ianuarie 2017, când datorită epuizării, mergeam spre un magazin ținându-mă de garduri. Mi-am amintit de Asociația Anais și că ele mă pot ajuta cu ceva. M-am oprit din mers și am sunat din fața blocului vecin spunând: „Nu știu cu ce mă puteți ajuta, dar eu am nevoie de ajutor”. Am primit un număr de telefon. Era al terapeutei de la Asociație. De atunci, și cu reală recunoștință, am avut sesiuni individuale și încă particip la sesiuni de suport în grup. Sunt pe numele meu, cel de fată. Am un loc de muncă nou. Am „surori alese” mereu alături și ușor ușor soluții pentru provocări. Sunt bine și eu și copilul. Am o bucurie și o mulțumire cu greu de exprimat pentru toate ce au apărut în viața noastră și printre lacrimi, mă sărbătoresc pe mine în aceste sărbători de iarnă. La mulți ani, noua, femeilor!