Expresii de genul „se poate și mai bine”, „nu este suficient”, lipsa iubirii în adevăratul sens al cuvântului și câteva afecțiuni medicale care mi-au bântuit copilăria, m-au condus spre o serie de relații nesănătoase, fie când mă gândesc la prietenie, iubiți sau parteneri.
Ultima mea relație, chiar dacă nu a durat mult, a fost cea mai intensă. Am cunoscut, prin intermediul unei prietene, un francez cu aer boem. Am simțit că în el am găsit varianta mea masculină. O perioadă am avut parte de o relație frumoasă, care parcă ne completa pe amândoi.
Deoarece el locuia în altă țară, ne vedeam aproape de fiecare dată într-un alt oraș din Europa. Amândoi am făcut eforturi mari să ne întâlnim măcar o dată pe lună, iar cealaltă parte din timp aveam discuții la telefon, în care ne împărtășeam foarte multe. Amândoi am observat că avem foarte multe în comun, atât lucruri negative, cât și pozitive. Am observat la el probleme de stres, anxietate, chiar o posibilă depresie. Mi-a mărturisit că deseori simte un gol, pe care de cele mai multe ori l-a umplut într-un mod mai puțin „constructiv”.
Zilele au trecut și eu mi-am găsit un job destul de bine plătit, la un birou, așa că am decis să mă mut cu el și să încep o nouă viață, în altă țară. Din momentul în care am plecat din România, am simțit că ceva nu este în regulă, iar intuiția mea îmi spunea să nu plec, totuși am făcut-o, iar el a simțit asta.
Acolo, am petrecut un Crăciun frumos, o scurtă excursie la munte, dar apoi totul a luat o întorsătură la care nu m-am așteptat, care m-a îmbătrânit psihic și mi-a schimbat viață, dar care, într-un mod foarte ciudat, mă bucur că mi s-a întâmplat.
Într-o seară, am petrecut alături de niște prieteni. Tensiunea a început să crească și am intrat într-un conflict încă de la petrecere, însă nimic nu mi-a dat de bănuit ce a urmat. Acum nu îmi amintesc drumul spre casă și probabil creierul meu a blocat această amintire, până în momentul în care îmi amintesc ceea ce bănuiesc că ar fi prima palmă. Am încercat să mă apar cum am putut, iar brațul meu drept mi-a fost scut. Am încercat să fug, însă de fiecare dată a venit după mine, uneori sub ochii unor trecători nepăsători.
Apoi în apartamentul nostru erau toate lucrurile mele aruncate peste tot, chiar și cele pe care nu apucasem încă să le despachetez. Una după alta, s-au derulat tot felul de scene în față ochilor mei. La un moment dat, a realizat că ceea ce face nu este normal, totuși a spus că nu se poate opri, că eu îl voi părăsi, iar pentru fiecare lovitură pe care mi-a aplicat-o, își aplica una la rândul lui.
Având balcon comun cu vecinii de pe același etaj, am bătut în ușa unuia și atunci s-a oprit, mai ales că de data aceasta eu eram cea care îl amenința că dacă se mai apropie îl voi lovi cu o statuetă. A urmat o scenă destul de marcantă, în care el a amenințat că se sinucide, trecând pe cealaltă parte a balustradei balconului. Fiind în controlul situației în acel moment și cu sângele parcă înghețat, nu am reacționat la acestă scenă în niciun fel. Seară s-a încheiat după mărturisirea unui abuz pe care el la suferit în copilărie și mai mult, cu el cerându-mi ajutorul…
Planul meu de a pleca se înfiripase, dar așteptăm momentul oportun. Totuși, acest moment nu a mai putut fi amânat, pentru că din cauza disperării, a doua zi, episodul aproape că s-a repetat. Așa că, într-un moment de neatenție din partea lui, am fugit cu hainele de pe mine și portofelul, pe străzile puțin cunoscute ale orașului și cu un telefon care era practic nefolositor dacă nu exista WI-FI.
Ajunsă la secția de poliție, am fost escortată de o patrulă până acasă. Poliția nu a fost impresionată de ceea ce mi se întâmplase, recomandând să rămân acolo până ce pot pleca înapoi în România. Singura scăpare a fost faptul că au remarcat că acesta este consumator ocazional de marijuana, iar pe acest motiv l-au și arestat. Pe mine m-au transportat la spital, fiind suspectă de o fractură a brațului drept și o posibilă hemoragie internă la cap.
Ieșind de la spital, singură, într-un oraș străin, fără lucrurile mele și fără acte, am apelat la prietenii lui. Această experiență a fost o confirmare a faptului că pot avea încredere în intuiția și instinctul meu și că există „oameni de omenie”. Aceștia m-au ajutat cu absolut tot ceea ce le-a stat în putință, fără să aștepte nimic în schimb și chiar refuzând bani de la mine. Tot cu sprijinul lor am revenit în România și le voi fi profund recunoscătoare pentru ajutor, că m-au crezut și pentru clipele frumoase pe care au reușit să mi le ofere chiar și în acele momente.
În niciun moment nu am apelat la familie. Aveam în cap doar „rușinea”. Ceva din interior m-a făcut să îmi aduc aminte de următoarele vorbe, pe care nici acum nu știu unde le-am auzit: în astfel de cazuri, pentru a nu mai fi o victimă, primul pas este să depășești rușinea. Asta am și făcut, am prins glas și am împărtășit povestea mea tuturor persoanelor de încredere.
A urmat o perioadă grea, însă am început să merg la sesiuni de psihoterapie și la cursuri de autoapărare, când încă nu mi se vindecaseră toate rănile. Acolo am văzut că aș fi putut să evit cel puțin o parte din ceea ce mi s-a întâmplat sau măcar să recunosc anumite semne.
Cred că ceea ce m-a salvat, pentru că au existat și amenințări cu moartea, a fost faptul că am început să mă trezesc înainte de a avea această relație mai profundă, deja având câteva ore de psihoterapie la activ, câteva zeci de cărți citite și câteva încercări practice de a evolua ca persoană.
Acum știu că ceea ce vreau este să continui să mă (re)construiesc. Intrând în anul 2019 am urmat o tradiție din Mongolia, conform căreia trebuie să scrii pe o hârtiuță dorința ta pentru anul ce stă să vină, iar la miezul nopții să o arzi în paharul de șampanie pe care urmează să îl bei. Acea dorințaă a fost despre mine, pentru mine.
La 17 ani mi-am tatuat cuvântul „libertate” pe mână, aceasta fiind cea mai arzătoare dorință a mea, iar comportamentul lui toxic a înviat-o o dată cu ridicarea și coborârea mea bruscă, din care vreau să cred că am renăscut, o libertate pe care o doresc tuturor.