Testimoniale

Povestea mea a început parcă dinainte să mă nasc.
Bunicile mele au fost abuzate fizic și verbal, au stat și au îndurat, pentru că efectiv nu aveau încotro, erau prea sărace ca să poată pleca… Mama mea a fost abuzată fizic și a rezistat pentru noi, copiii ei, pentru că, la fel, nu avea unde pleca cu noi fără casă sau un salariu decent, în vremuri în care divorțul era rar și subiect tabu

Iată-mă pe mine, a treia generație, retrăind tiparul a două generații anterioare. Îmi aduc aminte de mine, fetița care asistam neputincioasă la multe scene de ceartă și violență intre părinți, eu fetița care imi juram ca nu voi tolera și accepta niciodată așa ceva.

L-am cunoscut la o vârstă fragedă și i-am spus de la început ca nu voi accepta niciun fel de violență, nici măcar o palmă, însă atunci când aceasta a apărut pe neașteptate, parcă am uitat brusc tot ce mi-am promis. A urmat și a doua, și a treia, și cuvinte jignitoare, vorbe urate, critici, umilințe, șantaj emoțional, manipulare, control financiar, îngrădirea libertății de a-mi cultiva diverse pasiuni, plăceri sau de a socializa.

Ușor, ușor mi-am ridicat gradul de suportabilitate și de toleranță și tot ușor, ușor stima mea de sine scădea. În loc să înfloresc, să evoluez, să mă ridic, simțeam că mă ofileam, ca mă afundam din ce în ce mai mult în această relație toxică din care parcă nu mai vedea calea de eliberare. Mă simțeam epuizată, obosită psihic, neajutorată, speriată, dezamăgită, umilită, neînțeleasă, dar mai ales șocată ca am ajuns în stadiul în care nu îmi doream să fiu vreodată.

De ce am stat aproape 18 ani într-o relație care nu îmi făcea bine? e întrebarea pe care încă mi-o adresez aproape zilnic. Cred că a fost:
•⁠  ⁠Din cauza presiunii societății, a familiei mele, din teama de a nu-i dezamăgi ca am eșuat în alegerea băiatului potrivit
•⁠  ⁠Din lipsă de curaj, de teamă ca se vor adeveri toate amenințările lui, știam ca mă va urmări șantaja amenința și încă nu eram pregătită pentru asta
•⁠  ⁠Sperăm ca se va schimba după ce ne vom așeza la casa noastră, apoi după căsătorie, poate după primul copil ca să fim un exemplu pentru el, dar am înțeles cu adevărat ca nu se va schimba situația nici după ce am născut al doilea copil, pe fetița noastră

Atunci am realizat ca risc sa transmit acest model de căsnicie încă unei generații. am înțeles ca trebuie sa fac ceva ca să rup această poveste transgenerațională. Fiica mea merită să învețe cum trebuie să fie tratată și iubită cu adevărat de la mama ei…trebuie să fiu un model pt ea și pentru fiul meu totodată. Atunci când m-am decis să plec aveam o stimă de sine foarte scăzută deși în plan profesional îmi reușeau toate și eram de admirat. Eram foarte confuză, nu mai înțelegeam dacă mă iubește sau nu mă iubește, nu puteam înțelege cum cineva poate fi capabil să îmi facă rău cu atâta ușurință și apoi să spună simplu ca regreta și să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă amăgeam ca e băiat bun în mare parte din timp și ca doar ocazional mai are câte o izbucnire și ca parcă nu e chiar așa grav, deși orice izbucnire ștergea automat multe momente de liniște și fericire și rămâneam blocată mult timp în acele stări. Mă învinovățeam ca poate am greșit eu, ca  nu am știut să mă comport să vorbesc să comunic să ridic problema să o tratez să o rezolv, ca am țipat, am urlat am jignit și eu la rândul meu. 

Mult timp m-am simțit blocată în traumă și mă miram câte aș putea să mai îndur, până când voi mai sta și tolera…tot așteptam parcă pe cineva să mă salveze, familia, un psiholog, vreo prietenă, până când am realizat de fapt ca eu sunt singura care se poate salva. În ziua când mi-a fost pusa mâna în gât și am fost amenințata ca voi fi împușcă dacă voi divorța și voi avea o relație cu alt bărbat, atunci mi-am adunat tot curajul, m-am trezit parcă brusc și am reușit în sfârșit să spun stop. Am înțeles ca dacă nu am putut salva căsnicia, relația … măcar să mă salvez pe mine, cât încă mai pot.

Am depus actele de divorț, am început procesul de evacuare din locuința comună, am spus tuturor povestea noastră, am cerut și am apelat la ajutor de specialitate, avocat, psiholog, asociații de profil, pentru a reuși să trec mai ușor prin toată această perioadă furtunoasă și să fiu bine, mai ales pentru copii, care se află în grija mea.

De peste 1 an de zile de când am spus stop sunt hărțuită în mod constant prin mesaje, sunt urmărită în oraș și prin mijloace video, audio, sunt amenințată, șantajată emoțional, însă nu dau înapoi orice ar fi! Mă simt în sfârșit eliberată, vin în sfârșit cu drag acasă unde e liniște și bine, unde nu mai există tensiuni, certuri, țipete sau cuvinte jignitoare, ci doar iubire pură și mâinile copiilor în jurul gâtului, spunându-mi ca mă iubesc.

M-am pus în sfârșit pe mine pe primul loc, mi-am dat seama cu adevărat ca dacă eu nu sunt bine și echilibrată, fericită și împăcată, atunci nici copiii mei nu vor putea fi!

Chiar dacă nu toate rănile unei relații toxice sunt vizibile pe corp, ele se simt în interior și lasă urme adânci în suflet!

Marea nedumerire a tuturor când aud despre o victima a oricărei forme de violență e de ce a stat atât de mult, însă nimeni nu se gândește cu adevărat și la consecințele negative ale plecării, la comportamentul agresorului, la lupta lui de a-și aduce victima înapoi, la amenințările adresate asupra copiilor (de a-i despărți sau de a le câștiga custodia exclusivă), aspecte care pot dezarma victima și care o pot face să mai aștepte puțin, să mai îndure puțin.

Am înțeles și aș vrea să înțeleagă toate femeile ca e nevoie de curaj pentru ca la final să fim fericite! Nu e ușor să te smulgi dintr-o relație toxică, mai ales dacă nu ai sprijin, ajutor, resurse și da, e nevoie de multă putere ca să-ți păstrezi zilnic forța lăuntrică, pentru că, într-un moment de slăbiciune, fostul partener te poate convinge ca ai luat decizia greșită și ca mai merită o ultimă șansă. Îmi vine să îți spun că dacă eu am reușit să spun stop și să mă eliberez, hai ca poți și tu! Dacă nu poți salva relația, măcar salvează-te pe tine!