-

-

-
MAI MULT

Povestea Mihaelei

Obișnuiesc să spun că fostul meu soț s-a născut cu inimă, dar doctorii au fost nevoiți să i-o scoată pentru că era deja putredă. Ca să ajung la concluzia aceasta mi-au trebuit aproape 40 de ani și 2 ani de psihoterapie. Torturile fizice nu m-au speriat niciodată atât de mult cum îmi era teamă să nu-mi pierd mințile. M-am cramponat pe ideea să rezist ca să-l văd pe băiatul nostru cu școala terminată. Numai că acesta a făcut studii peste studii până pe la treizeci de ani.

 

Abia atunci m-am relaxat și mi-am spus că trebuie să apelez la psihoterapie pentru că eram complet epuizată. Psihoterapeuta mi-a deschis ochii și am început să-i interzic Omului Rău orice fel de abuz. Îl amenințam că-l reclam la politie, el fiind o persoană cunoscută și cu mulți prieteni influenți. A fost complet șocat și s-a reorientat rapid, căci și-a găsit pe o alta. Printre ultimele „cadouri" de despărțire, a fost atunci când mi-a fisurat coloana împingându-mă pe muchia unei trepte a scării. A continuat cu răutăți dezgustătoare, bătăi și amenințări, dar eu devenisem de neclintit.

 

Am petrecut 10 luni într-o opoziție de care nu m-am crezut capabilă. Sunam de câte ori era necesar la 112, am scos certificat de la Medicină Legală (IML) și în final, am obținut Ordin de protecție. Ultimul an petrecut împreună cu el a fost cel mai greu, dar a meritat. Nopțile nedormite de teamă să nu intre peste mine s-au terminat.

 

Dacă ar trebui să folosesc toate cuvintele de mulțumire pe care le cunosc, tot ar mai rămâne loc de altele pentru că eu nu credeam că se poate trăi așa. Îi mulțumesc Domnului că mi-a dat șansa aceasta și cu toate că mai am mulți pași de făcut în vederea recuperării mele, MERITĂ. Sunt încântată și fericită în fiecare clipă că pot să trăiesc normal, ca și toți oamenii normali care se purtau cu mine de parcă și eu aș fi fost de-a lor. Și vai, eu nici măcar nu-mi imaginam ce înseamnă asta!

TEXT

MAI MULT

Povestea Danei

Aveam 15 ani când ne-am întâlnit. Se vedea că e posesiv, că e gelos...că are concepția aia că femeia trebuie să stea la cratiță iar bărbatul are orice drept.

 

După ani de degradare a relației și amenințare cu moartea, a ajuns să mă lovească de față cu copilul și am spus că nu mai pot. Am reușit să scap, fără să-i spun niciodată că o să plec.

 

Abia după două luni de când am plecat de acasă și din relație am ajuns la o asociație din București care m-a ajutat să îmi dau seama că nu sunt singură și că pot să merg mai departe.

 

Cel mai important a fost când am conștientizat că există viață după violență. Atunci mi-am reluat studiile, m-am angajat și ... am simțit că am întinerit!

TEXT

AUDIO

Povestea Simonei

-oamenii nu realizează ce forță zace în ei. Până nu luptați voi, pentru viața voastră, nu o să lupte nici alții pentru voi.

MAI MULT

Povestea Elei

Dacă mi-ai zice să mă prezint în trei cuvinte, ți-aș spune că sunt calmă, încrezătoare și împlinită. Eu sunt Ela și așa sunt azi, cu ajutorul terapiei, studiului individual și al lucrului cu mine. Am trecut prin două relații abuzive. Dar am ieșit cu bine într-un final. S-a întâmplat așa. Nu am reușit să mă rup din relație de la primul act de violență. Atunci când a comis abuzuri psihice asupra fiicei mele am luat poziție ca să-mi apar copilul. Acela a fost un moment în care m-a bătut. Am plecat și am revenit în relație, după multe cadouri și promisiuni de schimbare. Apoi a apărut al doilea copil al meu, și mi-a spus „acum că ai făcut un copil, m-ai legat de tine și de orașul ăsta!” Situația a devenit tot mai gravă și știam că trebuia să fac ceva. Primul contact a fost cu poliția, dar mi s-a spus doar să nu mă întorc acasă. Nu mi s-a spus despre ordinul de protecție, nu mi s-a oferit asistență juridica, mi s-a spus doar să nu mă duc acasă. Adevăratul ajutor a venit din mine. În momentul în care eu am găsit puterea să pot să-l privesc fără să fug, să trec pe lângă el fără să fac atacuri de panică, am hotărât că orice decizie pe care o iau, să nu o iau din frică. Cred că nu rămânem acolo, în starea de neputință în care ne simțim la acel moment dat. Cred că ajungem să creștem. Totuși, fără a uita că am pornit din noroi, din lipsa de speranță, din a ne simți copleșite, din a ne fi frica să ieșim pe stradă. Acum am învățat să mă bucur de fiecare răsărit de soare lângă copiii mei. Acum știu că viața e frumoasă și nu trebuie să fie neapărat ca atunci, în relația violenta. Știu că suntem puternice iar liniștea e de neînlocuit.

TEXT

1 2 3 4