Povestea Danielei
Povestea mea este una care, deși nu extremă, cred că este tragică prin frecvența cu care este întâlnită. Sunt o femeie frumoasă, cu o educație peste medie, cu un loc de muncă foarte bun, fără să pornesc în viață cu vreun handicap major, doar cu un dezechilibru emoțional, care a determinat tot ce a urmat. Din cauza lipsei de încredere în mine am ales să mă căsătoresc pentru a demonstra că pot fi o soție model, că pot face un bărbat să fie mai bun decât e azi, că pot deveni o mamă ideală și un profesionist de succes.
Mi-am dorit mult ca părinții mei să mă iubească și să mă aprecieze. Atât de mult încât am ascuns de ei faptul că nu eram respectată în relația pe care o aveam cu cel ce urma să-mi fie soț, că ma umilea lăsându-mă singură pe stradă noaptea ca sa îmi dea o lecție, că mă țineam după el până la el acasă de frica respingerii și a abandonului, sperând că așa îi voi demonstra cât de mult îl iubesc și că sunt suficient de bună. Nu făceam altceva decât să îmi arăt mie cum defapt nu sunt demna de respect. După ce ne-am căsătorit, umilința a continuat în diverse forme de abuz emoțional, dar și fizic.
Acela a fost un moment de cotitură. Mi-am chemat părinții să mă ia, iar el i-a chemat pe ai lui, să anunțăm pe toată lumea că ne despărțim. După ce le-am povestit ce se întâmplase, tatăl meu, având cele mai bune intenții, m-a sfătuit să dorm acolo, să lăsăm somnul să ne lumineze că poate trece și asta. Ei bine, atunci m-am prăbușit pe interior, pentru că m-am simțit extrem de singură și abandonată.
De atunci au fost multe...multe palme, înjurături, jigniri și umilințe în public. Mă simțeam neputincioasă. Vorbeam cu el a doua zi, îl rugam frumos să înceteze. Când se întâmpla din nou, rămâneam împietrită și nu știam să gestionez situația. Habar n-aveam să spun "nu ai dreptul să faci asta" și să plec a doua zi. Soțul meu nu era violent sau abuziv tot timpul.
Am făcut un copil. Însă, atunci când acesta avea în jur de trei ani, mie îmi devenea din ce în ce mai clar că nu sunt fericită. Nu mă simțeam nici soția perfectă, nici mama perfectă și obosisem să tot îndeplinesc așteptări. A fost momentul când am decis că viața mea trebuie să înceapă să fie și despre mine, nu doar despre alții. La următoarea palmă, am mers și am depus plângere la poliție. Și nu mi-am retras plângerea nici când un polițist mi-a zis în zeflemea ca "mare lucru, o palma...".
I-am spus soțului meu că vreau să ne despărțim, că vreau să părăsesc căsnicia noastră. Nu a acceptat și m-a implorat sa-i mai dau o șansă. În esență însă, nimic fundamental nu s-a schimbat. A refuzat sa accepte că vreau să ne despărțim. Mi-am spus în minte "treaba ta" și n-am mai îndeplinit decât așteptările mele. Atunci am deschis fereastra larg pentru iubire, pentru că îmi doream să știu și eu ce înseamnă să fii acceptat. Am trăit iubire, dar și o durere și tortură psihică care aproape m-a doborât.
Au fost aproape 3 ani de chin, în care am trecut prin toate stările posibile, în care m-a jignit în fața copilului, în care a amenințat că se sinucide, că mă compromite profesional, că-mi ia copilul și alte evenimente. Nu m-am oprit. Știți de ce nu m-am oprit? Pentru că o dată ce a pornit bulgărele de zăpadă, el nu făcea decât sa-mi demonstreze că într-adevăr am luat o decizie corectă, că nu este omul lângă care aș trăi.
Sunt recunoscătoare pentru sprijinul venit de la profesioniști și pentru faptul că am avut aproape oameni care m-au ajutat când aveam de gestionat un soț agresor, două cercetări disciplinare la serviciu în urma reclamațiilor depuse de el, un copil debusolat și un iubit care decisese că e prea periculos ce se întâmplă (așa că el se da la o parte pana când se descurca lucrurile într-un fel). Am trecut și printr-un proces în care cerea culpa mea exclusiva și exercitarea autorității părintești, dar și păstrarea casei și mașinii.
Acum pot zâmbi. Sunt recunoscătoare că am avut aproape prieteni, un terapeut și un avocat care m-au sprijinit pe tot parcursul. Acum mă uit la toate cu ușurință și văd cât de puternică am devenit.
Ce pot spune cu toată convingerea este că atâta timp cât o femeie înțelege că nu e singură va găsi sprijinul necesar să iasă din orice situație dificilă. Tot ce trebuie să facă e sa întindă mâna după ajutor și sa aibă curajul să creadă în viața minunată de după eliberare. Împreună putem orice. Credeți asta!!!
TEXT