-

Povestea Alinei

Învingătoare - asta suntem. Motivul pentru care nu vorbesc despre experiența mea cu mediul abuziv este tocmai din cauza acestei percepții: după ce află cineva povestea mea, nu mai spune ”Ce mișto ești, cât ai muncit, ce lucruri faine faci!” ci textul se schimbă în ”Draga de tine, săraca de tine, ai trecut prin atât de multe și tot ai reușit să realizezi lucruri în viață”. Așa că vă felicit pentru inițiativă! Da, trebuie să schimbăm percepția: când reușești să scapi dintr-un mediu cu violență este clar că nu ești ”săraca”, ci ești o învingătoare și meriți să fii privită așa!

Am citit testimonialele și am văzut că sunt până acum poveștile partenerelor de cuplu, soțiilor care au fost abuzate. Eu sunt fiică abuzată. Am avut grijă și putere de decizie să mă implic doar în relații cu bărbați care nu au atins nici palma, nici vorba rea de mine. Însă primul bărbat cu care o fată face cunoștință, și care se presupune că este și cel mai important din viața sa - așa numitul tată - nu m-a făcut să mă simt norocoasă nicidecum. Acum am 30 de ani, un copil deosebit, un soț calm și absolut minunat de blând. Sunt recunoscătoare pentru că am reușit să scap. Prin a scăpa înseamnă că i-am forțat mâna mamei mele să divorțeze, ea fiind mult prea slăbită să mai facă ceva pentru supraviețuire am decis într-o manieră inconștientă să devin liderul salvator al familiei.

Doamnelor care încă vă gândiți că stați într-o căsnicie de asta pentru copii, mai analizați povestea aceasta: în weekendul din cele două săptămâni de bacalaureat (cum se dădea acum vreo 10 ani) mi-am mâncat bătaie de la El de și-a rupt vreo două degete de la o mână, a chemat o vecină poliția și m-a scos din mâinile lui. După ce s-a întors de la poliție a vrut iar să mă ia la bătaie și a vrut să dea foc la butelie ca să sărim în aer (”eu nu merg la pușcărie din cauza voastră, mai bine murim toți”) iar atunci fratele meu, pui mic în clasa a șaptea abia, s-a băgat pentru prima dată și l-a înfruntat cu curaj zicându-i să nu se mai atingă de mine. Am chemat iar poliția, iar l-au luat. Am făcut bagajele și am plecat la niște rude. Am luat niște haine pentru mine și fratele meu, și cărțile pentru bac. Știam doar că trebuie să o conving pe mama mea să divorțeze și că trebuie să ajung la facultate. Și pentru că mama mea plecase din țară cu puține luni în urmă (era singura cale să nu moară în mâinile lui) mi-a făcut mie împuternicire ca să o reprezint în tot procesul de divorț. Așadar, eu când sunt întrebată ceva de divorț, răspund în mintea mea că da, sunt un copil divorțat: am dat divorț de tatăl meu și acela a fost un moment extraordinar de fericit. A fost extrem de greu dar știam că gata, nicio palmă de-a sa nu va mai ajunge pe mine. Iar asta mi-a dat putere! Mă simțeam învingătoare.

Acum sunt o femeie puternică, cu o carieră frumoasă în domeniul educației, cu planuri foarte mari. Nu vorbesc despre trecutul meu. Acum încă nu mă simt bine cu mine. Nu mă simt bine ca femeia care acum este puternică în profesie, calmă și iubitoare acasă să fie pusă pe aceeași pagină cu fiica ce a mâncat bătaie până la finalizarea liceului. Am făcut însă progrese mari, am reușit să scriu toate aceste rânduri fără să plâng.

Dragi doamne care sunteți în relații abuzive, gândiți-vă că veți avea copii traumatizați, care vor duce aceste traume cu ei în viața de adult. Fiica voastră fie va sta să mănânce bătaie pentru că așa a văzut, fie își va bate copilul (cum am văzut că și eu am avut pornirea asta), fie nu va reuși să aibă relații de lungă durată în care să fie cu totul implicată. Fiul vostru fie va lovi la rândul său pentru că așa a văzut, fie va fi stană de piatră din punct de vedere emoțional și nu va lega relații sau va duce cu greu o căsnicie. Dragi doamne, chiar meritați mai mult și mai bine! Chiar există viață dincolo de un abuzator! Și este atâât, dar atââât de frumoasă viața aceea!

Doamne, dacă aș putea să v-o arăt pe mama mea, să vă convingeți că omul poate să se refacă din propria sa cenușă emoțională și să fie foarte fericit! Căutați ajutor, discutați cu psihologi și plecați. Se poate mai bine! Există mai bine!

Povestea Mihaelei

Obișnuiesc să spun că fostul meu soț s-a născut cu inimă, dar doctorii au fost nevoiți să i-o scoată pentru că era deja putredă. Ca să ajung la concluzia aceasta mi-au trebuit aproape 40 de ani și 2 ani de psihoterapie. Torturile fizice nu m-au speriat niciodată atât de mult cum îmi era teamă să nu-mi pierd mințile. M-am cramponat pe ideea să rezist ca să-l văd pe băiatul nostru cu școala terminată. Numai că acesta a făcut studii peste studii până pe la treizeci de ani.

Abia atunci m-am relaxat și mi-am spus că trebuie să apelez la psihoterapie pentru că eram complet epuizată. Psihoterapeuta mi-a deschis ochii și am început să-i interzic Omului Rău orice fel de abuz. Îl amenințam că-l reclam la politie, el fiind o persoană cunoscută și cu mulți prieteni influenți. A fost complet șocat și s-a reorientat rapid, căci și-a găsit pe o alta. Printre ultimele „cadouri" de despărțire, a fost atunci când mi-a fisurat coloana împingându-mă pe muchia unei trepte a scării. A continuat cu răutăți dezgustătoare, bătăi și amenințări, dar eu devenisem de neclintit.

Am petrecut 10 luni într-o opoziție de care nu m-am crezut capabilă. Sunam de câte ori era necesar la 112, am scos certificat de la Medicină Legală (IML) și în final, am obținut Ordin de protecție. Ultimul an petrecut împreună cu el a fost cel mai greu, dar a meritat. Nopțile nedormite de teamă să nu intre peste mine s-au terminat.

Dacă ar trebui să folosesc toate cuvintele de mulțumire pe care le cunosc, tot ar mai rămâne loc de altele pentru că eu nu credeam că se poate trăi așa. Îi mulțumesc Domnului că mi-a dat șansa aceasta și cu toate că mai am mulți pași de făcut în vederea recuperării mele, MERITĂ. Sunt încântată și fericită în fiecare clipă că pot să trăiesc normal, ca și toți oamenii normali care se purtau cu mine de parcă și eu aș fi fost de-a lor. Și vai, eu nici măcar nu-mi imaginam ce înseamnă asta!

Povestea Danei

Aveam 15 ani când ne-am întâlnit. Se vedea că e posesiv, că e gelos...că are concepția aia că femeia trebuie să stea la cratiță iar bărbatul are orice drept.

După ani de degradare a relației și amenințare cu moartea, a ajuns să mă lovească de față cu copilul și am spus că nu mai pot. Am reușit să scap, fără să-i spun niciodată că o să plec.

Abia după două luni de când am plecat de acasă și din relație am ajuns la o asociație din București care m-a ajutat să îmi dau seama că nu sunt singură și că pot să merg mai departe.

Cel mai important a fost când am conștientizat că există viață după violență. Atunci mi-am reluat studiile, m-am angajat și ... am simțit că am întinerit!