-

Povestea Danei

Aveam 15 ani când ne-am întâlnit. Se vedea că e posesiv, că e gelos...că are concepția aia că femeia trebuie să stea la cratiță iar bărbatul are orice drept.

După ani de degradare a relației și amenințare cu moartea, a ajuns să mă lovească de față cu copilul și am spus că nu mai pot. Am reușit să scap, fără să-i spun niciodată că o să plec.

Abia după două luni de când am plecat de acasă și din relație am ajuns la o asociație din București care m-a ajutat să îmi dau seama că nu sunt singură și că pot să merg mai departe.

Cel mai important a fost când am conștientizat că există viață după violență. Atunci mi-am reluat studiile, m-am angajat și ... am simțit că am întinerit!

Povestea Elei

Dacă mi-ai zice să mă prezint în trei cuvinte, ți-aș spune că sunt calmă, încrezătoare și împlinită. Eu sunt Ela și așa sunt azi, cu ajutorul terapiei, studiului individual și al lucrului cu mine. Am trecut prin două relații abuzive. Dar am ieșit cu bine într-un final. S-a întâmplat așa. Nu am reușit să mă rup din relație de la primul act de violență. Atunci când a comis abuzuri psihice asupra fiicei mele am luat poziție ca să-mi apar copilul. Acela a fost un moment în care m-a bătut. Am plecat și am revenit în relație, după multe cadouri și promisiuni de schimbare. Apoi a apărut al doilea copil al meu, și mi-a spus „acum că ai făcut un copil, m-ai legat de tine și de orașul ăsta!” Situația a devenit tot mai gravă și știam că trebuia să fac ceva. Primul contact a fost cu poliția, dar mi s-a spus doar să nu mă întorc acasă. Nu mi s-a spus despre ordinul de protecție, nu mi s-a oferit asistență juridica, mi s-a spus doar să nu mă duc acasă. Adevăratul ajutor a venit din mine. În momentul în care eu am găsit puterea să pot să-l privesc fără să fug, să trec pe lângă el fără să fac atacuri de panică, am hotărât că orice decizie pe care o iau, să nu o iau din frică. Cred că nu rămânem acolo, în starea de neputință în care ne simțim la acel moment dat. Cred că ajungem să creștem. Totuși, fără a uita că am pornit din noroi, din lipsa de speranță, din a ne simți copleșite, din a ne fi frica să ieșim pe stradă. Acum am învățat să mă bucur de fiecare răsărit de soare lângă copiii mei. Acum știu că viața e frumoasă și nu trebuie să fie neapărat ca atunci, în relația violenta. Știu că suntem puternice iar liniștea e de neînlocuit.