-

-

-
MAI MULT

Povestea Cristinei

Expresii de genul „se poate și mai bine”, „nu este suficient”, lipsa iubirii în adevăratul sens al cuvântului și câteva afecțiuni medicale care mi-au bântuit copilăria, m-au condus spre o serie de relații nesănătoase, fie când mă gândesc la prietenie, iubiți sau parteneri.

 

Ultima mea relație, chiar dacă nu a durat mult, a fost cea mai intensă. Am cunoscut, prin intermediul unei prietene, un francez cu aer boem. Am simțit că în el am găsit varianta mea masculină. O perioadă am avut parte de o relație frumoasă, care parcă ne completa pe amândoi.

 

Deoarece el locuia în altă țară, ne vedeam aproape de fiecare dată într-un alt oraș din Europa. Amândoi am făcut eforturi mari să ne întâlnim măcar o dată pe lună, iar cealaltă parte din timp aveam discuții la telefon, în care ne împărtășeam foarte multe. Amândoi am observat că avem foarte multe în comun, atât lucruri negative, cât și pozitive. Am observat la el probleme de stres, anxietate, chiar o posibilă depresie. Mi-a mărturisit că deseori simte un gol, pe care de cele mai multe ori l-a umplut într-un mod mai puțin „constructiv”.

 

Zilele au trecut și eu mi-am găsit un job destul de bine plătit, la un birou, așa că am decis să mă mut cu el și să încep o nouă viață, în altă țară. Din momentul în care am plecat din România, am simțit că ceva nu este în regulă, iar intuiția mea îmi spunea să nu plec, totuși am făcut-o, iar el a simțit asta.

 

Acolo, am petrecut un Crăciun frumos, o scurtă excursie la munte, dar apoi totul a luat o întorsătură la care nu m-am așteptat, care m-a îmbătrânit psihic și mi-a schimbat viață, dar care, într-un mod foarte ciudat, mă bucur că mi s-a întâmplat.

 

Într-o seară, am petrecut alături de niște prieteni. Tensiunea a început să crească și am intrat într-un conflict încă de la petrecere, însă nimic nu mi-a dat de bănuit ce a urmat. Acum nu îmi amintesc drumul spre casă și probabil creierul meu a blocat această amintire, până în momentul în care îmi amintesc ceea ce bănuiesc că ar fi prima palmă. Am încercat să mă apar cum am putut, iar brațul meu drept mi-a fost scut. Am încercat să fug, însă de fiecare dată a venit după mine, uneori sub ochii unor trecători nepăsători.

 

Apoi în apartamentul nostru erau toate lucrurile mele aruncate peste tot, chiar și cele pe care nu apucasem încă să le despachetez. Una după alta, s-au derulat tot felul de scene în față ochilor mei. La un moment dat, a realizat că ceea ce face nu este normal, totuși a spus că nu se poate opri, că eu îl voi părăsi, iar pentru fiecare lovitură pe care mi-a aplicat-o, își aplica una la rândul lui.

 

Având balcon comun cu vecinii de pe același etaj, am bătut în ușa unuia și atunci s-a oprit, mai ales că de data aceasta eu eram cea care îl amenința că dacă se mai apropie îl voi lovi cu o statuetă. A urmat o scenă destul de marcantă, în care el a amenințat că se sinucide, trecând pe cealaltă parte a balustradei balconului. Fiind în controlul situației în acel moment și cu sângele parcă înghețat, nu am reacționat la acestă scenă în niciun fel. Seară s-a încheiat după mărturisirea unui abuz pe care el la suferit în copilărie și mai mult, cu el cerându-mi ajutorul...

 

Planul meu de a pleca se înfiripase, dar așteptăm momentul oportun. Totuși, acest moment nu a mai putut fi amânat, pentru că din cauza disperării, a două zi, episodul aproape că s-a repetat. Așa că, într-un moment de neatenție din partea lui, am fugit cu hainele de pe mine și portofelul, pe străzile puțin cunoscute ale orașului și cu un telefon care era practic nefolositor dacă nu exista WI-FI.

 

Ajunsă la secția de poliție, am fost escortată de o patrulă până acasă. Poliția nu a fost impresionată de ceea ce mi se întâmplase, recomandând să rămân acolo până ce pot pleca înapoi în România. Singura scăpare a fost faptul că au remarcat că acesta este consumator ocazional de marijuana, iar pe acest motiv l-au și arestat. Pe mine m-au transportat la spital, fiind suspectă de o fractură a brațului drept și o posibilă hemoragie internă la cap.

 

Ieșind de la spital, singură, într-un oraș străin, fără lucrurile mele și fără acte, am apelat la prietenii lui. Această experiență a fost o confirmare a faptului că pot avea încredere în intuiția și instinctul meu și că există „oameni de omenie”. Aceștia m-au ajutat cu absolut tot ceea ce le-a stat în putință, fără să aștepte nimic în schimb și chiar refuzând bani de la mine. Tot cu sprijinul lor am revenit în România și le voi fi profund recunoscătoare pentru ajutor, că m-au crezut și pentru clipele frumoase pe care au reușit să mi le ofere chiar și în acele momente.

 

În niciun moment nu am apelat la familie. Aveam în cap doar „rușinea”. Ceva din interior m-a făcut să îmi aduc aminte de următoarele vorbe, pe care nici acum nu știu unde le-am auzit: în astfel de cazuri, pentru a nu mai fi o victimă, primul pas este să depășești rușinea. Asta am și făcut, am prins glas și am împărtășit povestea mea tuturor persoanelor de încredere.

 

A urmat o perioadă grea, însă am început să merg la sesiuni de psihoterapie și la cursuri de autoapărare, când încă nu mi se vindecaseră toate rănile. Acolo am văzut că aș fi putut să evit cel puțin o parte din ceea ce mi s-a întâmplat sau măcar să recunosc anumite semne.

 

Cred că ceea ce m-a salvat, pentru că au existat și amenințări cu moartea, a fost faptul că am început să mă trezesc înainte de a avea această relație mai profundă, deja având câteva ore de psihoterapie la activ, câteva zeci de cărți citite și câteva încercări practice de a evolua ca persoană.

 

Acum știu că ceea ce vreau este să continui să mă (re)construiesc. Intrând în anul 2019 am urmat o tradiție din Mongolia, conform căreia trebuie să scrii pe o hârtiuța dorința ta pentru anul ce stă să vină, iar la miezul nopții să o arzi în paharul de șampanie pe care urmează să îl bei. Acea dorința a fost despre mine, pentru mine.

 

La 17 ani mi-am tatuat cuvântul „libertate” pe mână, aceasta fiind cea mai arzătoare dorința a mea, iar comportamentul lui toxic a înviat-o o dată cu ridicarea și coborârea mea bruscă, din care vreau să cred că am renăscut, o libertate pe care o doresc tuturor.

TEXT

MAI MULT

Povestea Cameliei

Ma numesc Camelia și am 50 de ani. Jumătate dintre aceștia i-am trăit lângă un om ce nu a ştiut sa fie nici un soț și nici un tată bun . La început am iertat din dragoste și mai apoi la insistențele părinților noștri.

 

Acum pot vorbi despre trecut fără să simt frică, dar a fost o vreme în care nu aveam voie să spun nimănui ce se întâmplă cu mine.

 

Lipsa preocupării lui față de copii era la ordinea zilei, motivând cu stările de oboseală. Avea pretenții materiale față de părinții mei, însă, dacă nu obținea nimic, îi jignea.

 

Am trăit toate formele de violență! Mă amenința folosindu-se de copii, ne-a izolat față de rude și prieteni și trecea brusc de la o stare la alta. Când am aflat că mă înşeală a fost un şoc în urma căruia mi-am pierdut vocea câteva săptămâni! Eu eram de vină pentru toate jignirile și umilințele pe care mi le adresa, dar și pentru lipsa banilor. Mă brusca și mă obliga să am relații intime spunând :,, într-o căsnicie nu există viol",, chiar dacă femeia moare, bărbatul nu pățește nimic "

 

Când i-am spus că vreau să plec, mi-a spus că are cunoștințe la toate instituțiile statului și că nu voi avea nicio şansă. Acum sunt o femeie puternica și mă lupt să-mi recuperez viața! Am divorțat, am făcut partajul și merg la cursuri unde învăț sa devin terapeut.

 

Vreau să dau curaj și altor femei să vorbească despre abuz fără nicio frica.

TEXT

MAI MULT

Povestea Danielei

Povestea mea este una care, deși nu extremă, cred că este tragică prin frecvența cu care este întâlnită. Sunt o femeie frumoasă, cu o educație peste medie, cu un loc de muncă foarte bun, fără să pornesc în viață cu vreun handicap major, doar cu un dezechilibru emoțional, care a determinat tot ce a urmat. Din cauza lipsei de încredere în mine am ales să mă căsătoresc pentru a demonstra că pot fi o soție model, că pot face un bărbat să fie mai bun decât e azi, că pot deveni o mamă ideală și un profesionist de succes.

 

Mi-am dorit mult ca părinții mei să mă iubească și să mă aprecieze. Atât de mult încât am ascuns de ei faptul că nu eram respectată în relația pe care o aveam cu cel ce urma să-mi fie soț, că ma umilea lăsându-mă singură pe stradă noaptea ca sa îmi dea o lecție, că mă țineam după el până la el acasă de frica respingerii și a abandonului, sperând că așa îi voi demonstra cât de mult îl iubesc și că sunt suficient de bună. Nu făceam altceva decât să îmi arăt mie cum defapt nu sunt demna de respect. După ce ne-am căsătorit, umilința a continuat în diverse forme de abuz emoțional, dar și fizic.

 

Acela a fost un moment de cotitură. Mi-am chemat părinții să mă ia, iar el i-a chemat pe ai lui, să anunțăm pe toată lumea că ne despărțim. După ce le-am povestit ce se întâmplase, tatăl meu, având cele mai bune intenții, m-a sfătuit să dorm acolo, să lăsăm somnul să ne lumineze că poate trece și asta. Ei bine, atunci m-am prăbușit pe interior, pentru că m-am simțit extrem de singură și abandonată.

 

De atunci au fost multe...multe palme, înjurături, jigniri și umilințe în public. Mă simțeam neputincioasă. Vorbeam cu el a doua zi, îl rugam frumos să înceteze. Când se întâmpla din nou, rămâneam împietrită și nu știam să gestionez situația. Habar n-aveam să spun "nu ai dreptul să faci asta" și să plec a doua zi. Soțul meu nu era violent sau abuziv tot timpul.

 

Am făcut un copil. Însă, atunci când acesta avea în jur de trei ani, mie îmi devenea din ce în ce mai clar că nu sunt fericită. Nu mă simțeam nici soția perfectă, nici mama perfectă și obosisem să tot îndeplinesc așteptări. A fost momentul când am decis că viața mea trebuie să înceapă să fie și despre mine, nu doar despre alții. La următoarea palmă, am mers și am depus plângere la poliție. Și nu mi-am retras plângerea nici când un polițist mi-a zis în zeflemea ca "mare lucru, o palma...".

 

I-am spus soțului meu că vreau să ne despărțim, că vreau să părăsesc căsnicia noastră. Nu a acceptat și m-a implorat sa-i mai dau o șansă. În esență însă, nimic fundamental nu s-a schimbat. A refuzat sa accepte că vreau să ne despărțim. Mi-am spus în minte "treaba ta" și n-am mai îndeplinit decât așteptările mele. Atunci am deschis fereastra larg pentru iubire, pentru că îmi doream să știu și eu ce înseamnă să fii acceptat. Am trăit iubire, dar și o durere și tortură psihică care aproape m-a doborât.

 

Au fost aproape 3 ani de chin, în care am trecut prin toate stările posibile, în care m-a jignit în fața copilului, în care a amenințat că se sinucide, că mă compromite profesional, că-mi ia copilul și alte evenimente. Nu m-am oprit. Știți de ce nu m-am oprit? Pentru că o dată ce a pornit bulgărele de zăpadă, el nu făcea decât sa-mi demonstreze că într-adevăr am luat o decizie corectă, că nu este omul lângă care aș trăi.

 

Sunt recunoscătoare pentru sprijinul venit de la profesioniști și pentru faptul că am avut aproape oameni care m-au ajutat când aveam de gestionat un soț agresor, două cercetări disciplinare la serviciu în urma reclamațiilor depuse de el, un copil debusolat și un iubit care decisese că e prea periculos ce se întâmplă (așa că el se da la o parte pana când se descurca lucrurile într-un fel). Am trecut și printr-un proces în care cerea culpa mea exclusiva și exercitarea autorității părintești, dar și păstrarea casei și mașinii.

 

Acum pot zâmbi. Sunt recunoscătoare că am avut aproape prieteni, un terapeut și un avocat care m-au sprijinit pe tot parcursul. Acum mă uit la toate cu ușurință și văd cât de puternică am devenit.

 

Ce pot spune cu toată convingerea este că atâta timp cât o femeie înțelege că nu e singură va găsi sprijinul necesar să iasă din orice situație dificilă. Tot ce trebuie să facă e sa întindă mâna după ajutor și sa aibă curajul să creadă în viața minunată de după eliberare. Împreună putem orice. Credeți asta!!!

TEXT

X
VIDEO

Povestea Ancăi

MAI MULT

Povestea Alinei

Învingătoare - asta suntem. Motivul pentru care nu vorbesc despre experiența mea cu mediul abuziv este tocmai din cauza acestei percepții: după ce află cineva povestea mea, nu mai spune ”Ce mișto ești, cât ai muncit, ce lucruri faine faci!” ci textul se schimbă în ”Draga de tine, săraca de tine, ai trecut prin atât de multe și tot ai reușit să realizezi lucruri în viață”. Așa că vă felicit pentru inițiativă! Da, trebuie să schimbăm percepția: când reușești să scapi dintr-un mediu cu violență este clar că nu ești ”săraca”, ci ești o învingătoare și meriți să fii privită așa!

 

Am citit testimonialele și am văzut că sunt până acum poveștile partenerelor de cuplu, soțiilor care au fost abuzate. Eu sunt fiică abuzată. Am avut grijă și putere de decizie să mă implic doar în relații cu bărbați care nu au atins nici palma, nici vorba rea de mine. Însă primul bărbat cu care o fată face cunoștință, și care se presupune că este și cel mai important din viața sa - așa numitul tată - nu m-a făcut să mă simt norocoasă nicidecum. Acum am 30 de ani, un copil deosebit, un soț calm și absolut minunat de blând. Sunt recunoscătoare pentru că am reușit să scap. Prin a scăpa înseamnă că i-am forțat mâna mamei mele să divorțeze, ea fiind mult prea slăbită să mai facă ceva pentru supraviețuire am decis într-o manieră inconștientă să devin liderul salvator al familiei.

 

Doamnelor care încă vă gândiți că stați într-o căsnicie de asta pentru copii, mai analizați povestea aceasta: în weekendul din cele două săptămâni de bacalaureat (cum se dădea acum vreo 10 ani) mi-am mâncat bătaie de la El de și-a rupt vreo două degete de la o mână, a chemat o vecină poliția și m-a scos din mâinile lui. După ce s-a întors de la poliție a vrut iar să mă ia la bătaie și a vrut să dea foc la butelie ca să sărim în aer (”eu nu merg la pușcărie din cauza voastră, mai bine murim toți”) iar atunci fratele meu, pui mic în clasa a șaptea abia, s-a băgat pentru prima dată și l-a înfruntat cu curaj zicându-i să nu se mai atingă de mine. Am chemat iar poliția, iar l-au luat. Am făcut bagajele și am plecat la niște rude. Am luat niște haine pentru mine și fratele meu, și cărțile pentru bac. Știam doar că trebuie să o conving pe mama mea să divorțeze și că trebuie să ajung la facultate. Și pentru că mama mea plecase din țară cu puține luni în urmă (era singura cale să nu moară în mâinile lui) mi-a făcut mie împuternicire ca să o reprezint în tot procesul de divorț. Așadar, eu când sunt întrebată ceva de divorț, răspund în mintea mea că da, sunt un copil divorțat: am dat divorț de tatăl meu și acela a fost un moment extraordinar de fericit. A fost extrem de greu dar știam că gata, nicio palmă de-a sa nu va mai ajunge pe mine. Iar asta mi-a dat putere! Mă simțeam învingătoare.

 

Acum sunt o femeie puternică, cu o carieră frumoasă în domeniul educației, cu planuri foarte mari. Nu vorbesc despre trecutul meu. Acum încă nu mă simt bine cu mine. Nu mă simt bine ca femeia care acum este puternică în profesie, calmă și iubitoare acasă să fie pusă pe aceeași pagină cu fiica ce a mâncat bătaie până la finalizarea liceului. Am făcut însă progrese mari, am reușit să scriu toate aceste rânduri fără să plâng.

 

Dragi doamne care sunteți în relații abuzive, gândiți-vă că veți avea copii traumatizați, care vor duce aceste traume cu ei în viața de adult. Fiica voastră fie va sta să mănânce bătaie pentru că așa a văzut, fie își va bate copilul (cum am văzut că și eu am avut pornirea asta), fie nu va reuși să aibă relații de lungă durată în care să fie cu totul implicată. Fiul vostru fie va lovi la rândul său pentru că așa a văzut, fie va fi stană de piatră din punct de vedere emoțional și nu va lega relații sau va duce cu greu o căsnicie. Dragi doamne, chiar meritați mai mult și mai bine! Chiar există viață dincolo de un abuzator! Și este atâât, dar atââât de frumoasă viața aceea!

 

Doamne, dacă aș putea să v-o arăt pe mama mea, să vă convingeți că omul poate să se refacă din propria sa cenușă emoțională și să fie foarte fericit! Căutați ajutor, discutați cu psihologi și plecați. Se poate mai bine! Există mai bine!

TEXT

AUDIO

Povestea Ioanei

1 2 3 4