Povestea Dominicăi
Ne-am cunoscut la locul de muncă. Aveam niveluri de educație diferite, povești de viață diferite, proveneam din medii diferite... Eu aveam stima de sine scăzută, el își dorea pe cineva mai sus decât el.
Nu am discutat niciodată despre ceea ce era între noi, nu am discutat planuri de viitor, nu știam dacă aveam visuri în comun până când într-o zi a fost prea târziu. Testul de sarcină era pozitiv, iar doctorul ne-a spus că eram însărcinată în 4 luni jumătate. Am plâns de teama a ceea ce va urma, dar el a părut calm. Ne-am căsătorit, ne-am mutat împreună, și de atunci au început să se adune problemele.
Când discutam, el devenea violent asupra obiectelor. Își făcea rău și lui, dându-se cu capul de pereți sau lovindu-se cu palmele în cap. Din păcate, copilul a preluat și el acest gest, la vârsta de un an. Pe mine mă jignea și mă înjura. M-a strâns de gât când eram cu copilul în brațe, m-a tras de păr, m-a îmbrâncit.
A durat mult până ce am vorbit cu cineva. La început, când părinții mei treceau pe la noi și vedeau câte un scaun rupt, un dulap spart, nu le spuneam nimic. Am spus stop atunci când el a început să-mi pună condiții pentru a obține beneficii financiare, când mă amenința că divorțează dacă nu le primește, că renunță la copil. M-a amenințat că ne va omorî pe toți, inclusiv pe cei din familia mea. Într-o zi, când a fost violent, am chemat poliția și el a decis să plece din casă. Eram convinsă că va înțelege că a greșit fiind violent, dar nu s-a întâmplat niciodată. Știam că nu se va schimba și nu mai puteam locui într-o casă în care simțeam teamă.
Când am început să le povestesc apropiaților ce s-a întâmplat, am primit multiple reacții, una din ele fiind: "Ei, da, dar hai ca nu ti-a făcut nimic..." Însă eu trăiam cu frică, pentru că nu știam când se va mai declanșa o reacție violentă și ce va însemna. Îmi amintesc și acum spaima mea într-un moment în care m-a lovit. Mă întrebam dacă am cum să iau copilul și să ies din casă, dacă vom fi în siguranță având în vedere că ușa era în direcția opusă ieșirii noastre, sau dacă ne va mai face ceva la nervi.
Am fost mult timp în negare. De fiecare dată când se mai întâmpla câte ceva mă gândeam că el nu e așa, că el e tipul acela în care mi-am pus încrederea ca în nimeni altcineva... încercam să îmi înăbuș suferința cu speranța că el va înțelege că greșește.
Într-o zi, când făcea baie, mi-a cerut să-i aduc un prosop. Eu însă am uitat, fiind ocupată cu altceva. Când a ieșit a venit la mine, m-a tras tare de păr și mi-a zis: "Fă, ți-am zis să-mi aduci un prosop!" Țin minte că am rămas nemișcată, cu ochii ațintiți în ai lui. Căutam iar motiv de negare. El nu putea să se comporte așa. Nu era el. După cinci minute a venit lângă mine, încercând să fie tandru. Văzând că eram ca înghețată, mi-a spus: "Hai că am glumit și eu cu tine!".
Știu acum că mai am mult de lucru cu propria persoană, dar și că este încă foarte dificil să comunic cu el pentru că profită de copil pentru a-mi face rău. Mai știu și că o spaimă de genul "am cum să iau copilul și să ieșim din casa în siguranță?" nu o să mai am, și asta mă face să continui.
Dacă ar fi să pot schimba ceva la trecutul meu, cu siguranță aș fi vorbit mai repede cu cineva, aș fi avut încredere în părinții mei și le-aș fi spus adevărul, nu aș mai fi așteptat de la el să se liniștească, să se schimbe.
Dacă aș putea să dau un sfat cuiva care trece printr-o situație similară, ar fi să vorbească. Pe mine m-a ajutat foarte mult să spun unei prietene ceea ce se întâmplă cu mine și așa sa ies din starea de negare. Aș vrea ca și celelalte femei să știe că relațiile se mai pot schimba pe parcurs, să fie prezente și să nu rămână atașate de felul în care au mers lucrurile la început. Mi-aș dori ca ele să aibe o reacție vehementă la prima palmă și să nu o accepte pe a doua, și asta înseamnă că ele ar trebui să aibe o stimă de sine crescută.
Stima de sine a femeii ar fi bine să fie cultivată, hrănită, protejată prin educație (încă de la vârste mici), încurajată de mame (prin puterea exemplului), și în ultimă instanță, dezvoltată prin terapie (dacă noi nu avem stima de sine). Poate aici e cheia.
TEXT