Testimoniale

Dă încredere și altor femei să spună #ȘiEuReușesc. Povestea ta, de învingătoare, poate salva vieți. Tu cum ai reușit?

Spune povestea ta
MAI MULT

Povestea Soniei

Sa scriu acum despre abuz e ca si cum as deschide o rana care inca doare al naibii de tare. Ma ameteste, ma face sa vreau sa stau in pat, ma strange de fata si de alte locuri in care am fost lovita. Imi vine sa ies pe strada si sa le spun femeilor abuzate: "Poti si fara el. Crede-ma, daca ai putut cu el, fara el vei zambi din nou, vei fi libera, fericita si iti vei gasi un spatiu al tau unde sa-ti vindeci ranile."

 

Am fost intr-o relatie abuziva timp de 7 ani. Eram studenta, vesela, aveam un job partime si imi placea sa beau cafea cu colegele, sa dansez, sa cant, sa invat, sa rad si sa muncesc . Pana l-am intalnit pe el. Parea barbatul sarmant, dragut si atent cu o femeie, grijuliu. Nu i-a luat mult sa ma vrajeasca. Nu a tinut mult nici atitudinea asta a lui. Treptat, pierdeam incredere in mine, in oameni, in viata. Mese ori telefoane sparte, haine aruncate in miez de noapte, lovituri si jigniri. Devenisem, in ochii lui, cea nebuna, proasta, idioata, geloasa, paranoica, urata, trista si vai, dar cate altele nu am auzit ca acum simt toate astea ca pe o povara in tot corpul meu. Si cel mai trist e ca incepusem sa cred toate astea despre mine. Manipulare, santaj, amenintari. Ma simteam inchisa in casa, uneori la propriu, alteori la figurat. Si trageam de mine. Imi lasesem facultatea, satula de telefoane si gelozie. 

 

Aveam la un moment dat 2 job uri, curatenie, gatit, spalat si la final tot eu eram cea care nu facea nimic, nu aducea bani si nu ar fi putut niciodata sa se descurce fara el. Da, e adevarat ca nu mai puteam. Eram daramata de toate vorbele si comportamentele lui. Eram confuza, taceam si eram trista. Ma resemnasem si nu-mi mai pasa de mine deloc. Dar nu ma lasam: puneam haine pe mine si ma machiam incat nimeni nu ar fi banuit ce traiesc acasa si ce simt. Sigur, prietenele care il stiau ma intrebau de ce fac asta, de ce permit, de ce nu plec. Si ma simteam si mai vinovata si lipsita de putere....Insa pentru ca nu vorbeam, nu spuneam niciodata tot....Comportamentul lui nu se oprea intre peretii casei. Si acum, daca aud un barbat tipand pe strada, tremur.  

 

Am invatat de la mama insa ca e rusine sa vorbesti despre abuz. Ca nu ai voie sa vorbesti de rau barbatul de langa tine. Ca femeile suporta, asta e soarta lor. A venit momentul in care mi-am dat seama ca nu mai stiu cine sunt. Universul, Dumnezeu, o parte din mine sau oricum ar fi s-a oprit pentru o clipa, a pus lumina pe mine, pe ce simt si i-am zis: Gata, stop. Nu mai pot gandi cu mintea mea. Nu mai stiu cine sunt. Nu mai vreau asta. Taci. Pleaca. Nu mai vreau. Eram atat de ferma ca m-am uimit si eu de atitutinea mea. 

 

Din punctul asta am stiut ca daca nu fac pt mine ceva, viata si sanatatea mea psihica sunt in pericol. Au urmat ani de terapie, telefoane, scuze, iertari in aproape un an in care nu ca nu scapam de toate astea, dar inca imi doream sa-l salvez. Inca fac terapie la aproape 4 ani distanta. Am luat cateva pauze crezand ca-s vindecata si de mai bine de 1 an fac din nou, fara oprire. Daca ar fi sa spun ce m-a ajutat ar fi, in primul rand, terapia. Nu mai vedeam lucrurile clar, ma manipula si cu un mesaj gol, ma intorcea la 360 de grade ca mai apoi sa-mi dea drumul in gol. M-a ajutat sa vorbesc, treptat, despre asta, cu cei din familie sau prieteni, de care, din multe motive, ma indepartase(m). Stiam in adancul sufletului meu ca am sa pot sa scap de acolo si sa trec prin toate cate am trecut dupa, ca mai apoi sa pot sa zambesc din nou. Cautam imagini in minte nu mine fericita si nu mai gaseam. 

 

A fost greu, al naibii de greu sa vindec toate astea si sa redescopar cine sunt. Insa acum ma simt mai libera ca niciodata, mai vie, mai prezenta, mai calda, mai frumoasa. Cant si dansez in baie sau cu prietenii, alerg si fac plaja, scriu, desenez. Mi-am luat viata inapoi si chiar daca doare de fiecare data cand ma intorc acolo, imi ofer timp si rabdare si astept ziua in care va durea mai putin. Citeam la un moment ca si daca doare acum, nu va durea ca atunci. Si fix asa e. Plus ca, in timp (au trecut 4 ani de atunci) experienta asta va parea departe de tine, metoforic vorbind, iar tu vei fi de partea ta si mai aproape de tine ca niciodata. 

 

Draga femeie, putem mai mult decat ce spune un barbat care ne abuzeaza, putem fara el si suntem cu totul altcineva decat auzim de la el zi de zi. Imi spunea terapeuta mea: Daca tu nu stii cine esti iti vor spune altii si-i vei crede. Si fix asa e. Nu meriti tot ce traiesti langa el, in schimb meriti sa te vindeci, sa crezi din nou in tine, in oameni si in viata. Vorbeste cu oamenii de incredere, cere ajutor. Vulnerabilitatea apropie, in plus, din pacate, o sa fii surprinsa cate femei trec prin ce treci tu si cate de multe, din fericire, vor sa te ajute. Exista viata dupa abuz si ti-o vei putea construi asa cum iti doresti, dar mai ales, in libertate. Crede asta si crede in tine oricat de negru ar parea totul. Spune stop abuzului din viata ta si spune am nevoie de ajutor. Acum. Cat de repede poti. Orice zi acolo e o zi in care iti e rau si greu. Te rog, fa-o pentru tine in primul rand, pentru copilul tau sau, daca nu ai unul, pentru fetitele de azi care au nevoie de modele sanatoase care sa spuna nu abuzului. Ai sa vezi ca vei putea. Sunt sigura de asta. Vei zambi, vei privi rasarituri sau apusuri, vei bea o cafea linistita, vei plange si vei suferi fara sa te simti vinovata de tot ce simti si a fost. Elibereaza-te, vei putea.

 

TEXT

MAI MULT

Povestea Danei

Mama mea a avut o viață foarte chinuită cu tatăl meu: beții, certuri, drumuri la urgență la 3 dimineața. Purta pe față semne adânci, o cicatrice lângă sprânceană și una la buza de sus. În suflet probabil pierduse șirul lor. Știu că s-a gândit de multe ori la suicid, și mai știu de asemenea că ce a oprit-o am fost noi, copii ei. Am crescut în acest mediu, am trăit mulți ani crezând că viața asta este cea normală, că toți tații ajung acasă beți și iau la bătaie toate mamele pentru că ciorba e prea caldă, prea rece, prea acră.

 

Când aveam 16 ani jumătate m-am îndrăgostit, prima dată în viața mea, prima mea relație. Era frumos, prezentabil, cu simțul umorului, în compania celorlalți cu bun simț. Cu mine însă era crud, arogant, gelos, posesiv. În scurt timp am ajuns ca din fata normală cu prieteni și familie, să fiu o fată retrasă, cu nimeni în jur decât el. Nu aveam voie să mă machiez, nu aveam voie să mă îmbrac în fustă, nu aveam voie să merg absolut nicăieri fără el, nici măcar în vizită la fratele meu. Obișnuia să mă amenințe că daca voi îndrăzni sa-mi iau boarfele și sa plec de la el o să-mi omoare toată familia și la urmă o să mă omoare și pe mine. Ultima, ca sa-i vad pe ei cum mor.

 

A fost îngrozitor pentru o fată de 18 ani care credea toate acestea. Aproape 6 ani am îndurat coșmarul ăsta, până l-am prins că m-a înșelat. Atunci mi-am făcut curaj și am plecat, cu boarfe cu tot. Mama mea a murit la 56 de ani de cancer la pancreas. Poate sa-mi zică oricine ce vrea, eu știu de ce a murit, a murit din cauza unei vieți chinuite, din cauza nenumăratelor bătăi pe care le-a indurat. A murit și nu a apucat să mă vadă mireasa, nu a apucat sa mă vadă fericită. Mama mea a meritat o viață bună, nu una chinuită. Și eu merit o viață bună.

TEXT

MAI MULT

Povestea Adinei

Când ne-am cunoscut parcă totul era un basm... Abia mă mutasem într-un nou oraș la facultate. Era mai mare decât mine cu 10 ani. Eram impresionată de faptul că un bărbat mai mare, arătos, inteligent, citit și umblat fusese atras de mine, o fată de 19 ani, fără prea multă stima de sine si nesigură pe viitor.

 

Dupa o perioada, ne tot despărțeam și apoi ne împăcam. Mă îndrăgostisem totuși până peste cap. În vara dintre anul 1 si anul 2, mama a suferit o operație. El a venit o zi întreagă în orașul meu natal, la aproape 300 de km distanța, toate ca să fie cu mine. Atunci am stabilit să locuim împreună. Am renunțat la locul la cămin și de atunci au început problemele. M-am mutat cu el fără știrea proprietarei, ca să plătim mai puțin la întreținere, cum spunea el. M-am apucat să lucrez, să dau meditații, ca să particip la cheltuielile casei. Munceam mult: eu găteam, făceam curat în casa, mergeam la facultate, făceam tot.

 

Apoi, într-o zi, mi-a spus că trebuie să slăbesc. Eram grăsuța, iar el mi-a spus ca până nu slăbesc, nu vom dormi împreună. Deci, am început să ies sa alerg, sa ma înfometez și să adorm, în fiecare seara, o iarna întreagă, într-o încăpere mică, pe post de sufragerie, unde nu funcționa caloriferul. Câteodată, când eram "cuminte", mă răsplătea cu intimitate.

 

Destul de des aducea o prietena acasă "să învețe" împreună. Dar mie nu mi se permitea să intru în cameră fără să anunț iar ușa era mereu închisă. Eu ma închideam în "camera mea" și plângeam. O dată, a venit o prietenă la noi pentru câteva zile și am vizitat toți trei niște prieteni comuni. În seara respectivă, el era foarte beat și atunci când i-am spus că trebuia să merg acasă, mi-a spus de față cu toți să "tac dracului din gura". Da, avea mari probleme cu alcoolul. Nu era o zi în care să nu bea, de cele mai multe ori excesiv.

 

Într-un final am decis să ne mutam în alt loc. Nu mai aveam suficient spațiu să dăm meditații. Ne-am mutat într-un apartament propus de mine, însă contractul era numai pe numele lui. Am mutat singură, fără ajutor, tot ce aveam, cu excepția câtorva cărți. Mi-a luat două zile, pentru ca le căram de mână, având în vedere că ne mutasem la nici 200 m.

 

Apoi, a început ce era mai rău. Venise sesiunea și eram extrem de obosita din cauză că slăbisem înfometându-mă în ultimele 3 luni. Am luat o pauză de la slăbit. Într-o zi, a plecat să bea și mi-a scris. De frică, am ieșit pe o ploaie torențială sa alerg. M-am întors acasă, ne-am mai certat și, în cele din urmă, mi-a tras o palma. O palma atât de puternica încât ochelarii mi-au zburat de pe față și s-au lovit de peretele opus al camerei. Palma aceasta încă o simt seara, până sa adorm. Mi-am strâns câteva lucruri și am fugit la o prietenă în miezul nopții, iar la prima oră am fugit în alt oraș, la cea mai buna prietena a mea. Acolo am stat o săptămână, timp în care ne-am și împăcat, pentru ca îmi spusese ca nu se putea ierta pentru ce mi-a făcut și că simțea casa goală fără mine. M-am întors. A început să mă umilească, inclusiv de față cu prietenii noștri comuni. M-a mai bruscat si m-a mai bătut de câteva ori.

 

În cele din urmă, am cumpărat împreună o mașina. 50-50. Dar, legal, era numai a lui. Am fost cu el la țară, la părinții lui și m-am simțit umilită si acolo. Îmi spunea că eram o curvă, că cer atenție, că mai trebuie să slăbesc și că îl fac de rușine. De multe ori pleca de acasă cu zilele, "la câțiva prieteni să învețe". O dată a plecat la mare cu prietenii lui și pe mine m-a lăsat acasă, pentru că "nu voia sa ma ia la mare cu el, eram grasă”.

 

Eram stresată, îmi pierdusem orice fărâmă de încredere în mine, îmi pica părul, simțeam că mă pierdusem. Cu toate acestea, îi ofeream intimitate de câte ori dorea. O dată, fără să îmi spună, a terminat înăuntru spunându-mi doar “care-i problema?”. Am avut noroc că nu am rămas gravidă. Deja eu nu mă mai simțeam bine, o făceam de frica să nu mă bată sau să mă dea afară din nou. Într-o seara, după o celebrare a zilei de nume a unei amice, am refuzat să mănânc la masă, politicos, spunându-mi că nu îmi este foame. Toată ziua mâncasem doar o banană. Am refuzat tot de frica lui. Acasă, ne-am certat. Îmi luase telefonul din mână și încerca să mă dea afară din casă. Mi-a spus în cele din urmă ca dacă nu mă așez pe canapea, mă bate. Atunci, a luat o carafă cu apa de pe masa. A băut din ea, iar restul l-a vărsat pe mine. Apoi, m-a lovit în frunte cu ea. Șocul a fost atât de mare, încât am început să plâng incontrolabil. Aveam cel mai puternic atac de panică din viața mea de până atunci. Eram înghețată de frig, deși în casa era cald. Atunci și el s-a speriat și m-a întins pe canapea. Dar pentru mine, atunci s-a rupt firul. Tot ce îmi aduc aminte că puteam să spun era "Mi-e frig. Mi-e frig. Mor?".

 

A doua zi, încă traumatizata si cu o ditamai vânătaia pe frunte, nu am mers la facultate. A încercat "sa ma împace" printr-un act sexual. I-am spus "da" de frica, dar nu cred că lui ii păsa prea mult. Apoi, in vacanța de Crăciun, am plecat acasă la mama pentru a rămâne singură câteva zile. Pe 27 decembrie s-a despărțit de mine, acuzându-mă că l-am înșelat.

 

După anul nou m-am întors și mi-am făcut un plan. Aveam bani strânși pentru că mă hotărâsem să plec de ceva timp și îi spuneam că strâng pentru a face școala de șoferi. Mi-a dat aproape toata partea mea de bani pusă la mașina, iar in ziua aceea, am văzut 2 apartamente, am semnat contractul de închiriere la al doilea si m-am mutat. Sigură. A fost minunată prima seara în apartamentul meu propriu. Deși era iarnă, era frig si nu știam cum să dau drumul la căldură, am stat pe parchet (era nemobilat apartamentul) și am plâns de fericire. Eram liberă. Acum totul este ok.

 

Deși încă sufăr de depresie, anxietate și am atacuri de panica din cauza stresului post-traumatic, devine din ce in ce mai bine. Sunt împreună cu un bărbat minunat, care îmi înțelege cicatricile, este răbdător și înțelegător. Termin facultatea anul acesta, am început și o a doua facultate anul trecut și totul merge bine. Mă consider o învingătoare. Lupta nu se termina aici, totuși. Dar, de data aceasta, o sa iau viața în dinți și abia aștept sa vad ce îmi pregătește viitorul.

TEXT

MAI MULT

Povestea Mădălinei

Am trăit într-o relație de concubinaj 5 ani de zile din care a rezultat și un copil, o fetiță.  

 

Mă obișnuisem deja cu modul de viață pe care îl aveam, eu eram singura sursă de venit a familiei noastre, el fiind casnic, stătea acasă cu fetița. Pe toată durata relației am fost abuzată atât psihic, emoțional cât și fizic. Ajunsesem într-o stare atât de proastă încât îmi doream sa mor, am avut câteva tentative de suicid. Mama a fost cea care mă sprijinea în tot acest timp, ea mi-a dat putere sa trec peste acest hop din viață.   

 

Apoi l-am cunoscut pe actualul meu soț care mi-a fost alături din prima clipă, m-a înțeles și mi-a deschis ochii în privința aceasta, ne-am mutat într-un oraș nou împreună.  Mutarea aceasta m-a făcut să mă pot rupe de relația toxică și să îmi revin din șocul trăit. De când ne-am mutat au început să mi se întâmple lucruri la care nici nu visam. 

 

 A trebuit să plătesc un preț. Fetița a rămas la tatăl ei și încă mă lupt să o aduc înapoi lângă mine. Dar știu ca voi reuși sa fac și acest lucru, să o am din nou lângă mine, sunt conștientă că necesită foarte multă răbdare și sprijin pe care am început să-l cer, mă doare acest timp petrecut fără ea. 

 

Acum simt ca am renăscut, mă simt puternică și încrezătoare că pot face orice îmi propun. Știam că nu pot trăi astfel la infinit și trebuia să iau o decizie care sa mă scoată din acea relație toxică, doar mutându-mă am reușit sa pun stop și să încep cu adevărat sa trăiesc liniștită, fără teamă și să am o viață împlinită.

TEXT

MAI MULT

Povestea Dariei

Aveam 14 ani și eram blocată într-o relație abuzivă. Blocată de frica că el își va pune capăt zilelor dacă eu plec, de amenințări, de frica că poate dacă mă voi despărți, ultima bătaie îmi va fi fatală. Ieșirile cu prietenele îmi erau interzise fiindcă se simțea pus pe loc secund, telefonul și lucrurile personale erau verificate și chiar sparte și-mi aplica constant corecții verbale și fizice dacă mă împotriveam controlului. Odată cu începutul clasei a 8-a, am decis că asta trebuie să se termine și că eu sunt singura capabilă să pun STOP.

 

Ascundeam de ceva timp de părinți chinul prin care treceam și devenisem sătulă de atâtea minciuni și lovituri acoperite de straturi de machiaj, de ascuns prin magazine sau scări de bloc atunci când mă urmărea. La un moment dat, și-a făcut chiar două conturi false, cu imagini de profil ale unor fete de pe care vorbea cu mine și mă invita să vin în anumite locuri spunând că el este cunoștința comună a noastră. Așadar, am rupt orice contact cu el: blocat pe rețelele de socializare, blocat numărul de telefon.

 

Chiar dacă a mai venit până la școala unde învățam, am fugit de fiecare dată știind că altă scăpare nu există. M-am axat strict pe mine și pe examenul pe care trebuia să îl dau la momentul respectiv. După un timp, prietenii săi au început să mă huiduiască pe stradă și nu ofereau spuselor mele nicio credibilitate sau valoare. Am ales să trec prin toate aceste gesturi ignorând dar abia după un timp, aproximativ 5 ani, am realizat de fapt că nu a fost vina mea deloc, nici măcar că am stat.

 

Am conștientizat abia acum, la 17 ani că puterea stă în vocea noastră, în capacitatea de a verbaliza ce ni s-a întâmplat și a transmite mai departe informație. Acum pot spune că sunt bine, îmi urmez plină de speranță visurile, fac extrem de mult voluntariat în timpul liber și mă lupt pentru a-mi vindeca rănile din trecut.

TEXT

MAI MULT

Povestea Biancăi

Cunosc o fată care deși trecuse printr-o copilărie dificilă, nu își pierduse speranța și optimismul, așa că avea multe planuri de viitor și lupta pentru ele. Într-o zi, aceasta fata, devenită femeie, a cunoscut un bărbat chipeș. Se regăsea oarecum în fragilitatea lui însă aprecia curajul său, cuvintele și planurile lui de viitor.

 

Foarte repede cei doi îndrăgostiți s-au mutat împreună, chiar dacă pe ea o deranjau anumite lucruri la el. Atunci s-a gândit că doar nu era să renunțe la atâtea calități pentru niște mici defecte, nu-i așa?

 

În timp, ea a observat că acționa pentru a avansa în viată în timp ce el stătea pe loc și să amăgea că viața este grea. Asta o supăra, însă și-a propus să îi demonstreze că este acolo lângă el, chiar și la rău, atunci când el este negativist. A crezut că dacă îi arată că poate reuși ea pentru amândoi, că este prezentă pentru el, îl va motiva și va face si el la fel.

 

Când au început certurile, îi era din ce în ce mai greu, însă nu voia să renunțe. Apoi au apărut certurile isterice, unde el îi reproșa foarte multe lucruri pe care ea nu le înțelegea. Timp de doi ani eroina noastră s-a confruntat cu violența psihologică, izolare, violență financiară. Totul părea foarte confuz așa că nu își dădea seama că în relația ei există o problemă.

 

Într-o zi ea a ajuns să considere că făcuse cam tot ce putea pentru a-i demonstra că este lângă el. Voia să plece din această relație dar nu știa cum, iar iubirea se transformase deja în frică.

 

Tot atunci a apărut și violența fizică, mascată sub îmbrânceli, amenințări. Arunca cu lucruri prin casă și întotdeauna îi zicea că ea a interpretat greșit. Ce nu știa el de fapt este că își spunea mereu „nu, nu interpretez greșit, știu ce am văzut, nu sunt nebuna, știu ca este așa, știu că dacă ai făcut-o odată se va mai întâmpla și alte dăți.”

 

Ei locuiau într-un apartament în chirie, un cost suportat de către ea. Însă ea își dorea ca el să plece din acest apartament și să încheie relația. După o ceartă violentă care a durat până la cinci dimineața, ea și-a dat seama că el nu va pleca niciodată și că nu poate controla acțiunile lui, doar ale ei. Atunci a luat decizia să îl părăsească. A spus familiei că s-au despărțit, însă nu și motivul pentru care nu mai sunt împreună. Nici până astăzi nu știe nimeni ce s-a întâmplat. 

 

Fata aceea am fost eu. Cu timpul, am învățat să mă cunosc și să devin mândră de mine și de decizia de a părăsi această relație. Acum am învățat să-mi ascult vocea interioară și știu că sunt eroina vieții mele.

TEXT

1 2 3 4 ... 6 Next