-

Povestea Adinei

Efectul broaștei fierte. Atunci când pui o broască în apă fierbinte aceasta, în mod normal sare. se ferește de pericol. Atunci când o pui în apă rece și o încălzești până la fierbere, broasca se adaptează la temperatură, nu mai simte pericolul și moare în timpul procesului de fierbere.

Așa m-am trezit eu, treptat, într-o situație în care m-am adaptat. Totul a fost bine până la nașterea copilului, apoi lucrurile au căpătat altă formă. Primul semn de alarmă a fost când mi-a spus că el muncește și nu are timp de copil. Nu țin minte când m-a înjurat prima dată, apoi când au început accesele de furie, injuriile, jigniri, trântitul ușilor și înjurăturile crunte. Apoi a continuat cu minimalizarea rolului meu în casă: că nu fac, că doar el se implică, că nu am nimic, că nu îi acord atenție, că stau prea mult cu copilul. Douazeci de ani aproape am stat în relație. M-am trezit mult înainte de a-l părăsi, dar nu aveam unde pleca. Mi-am dat seama că eu merit mai mult, copilul meu merită mai mult de atât.

Într-un final am plecat. Am spus gata, este suficient, mai mult nu pot. Am simțit că îmi luase tot. Umilințele, jignirile, nu le meritam. Devenisem servitoare, bucătăreasă, femeie de noapte. Dar eu nu sunt doar atât, sunt mult mai mult. Dacă am reușit încă nu pot să spun… mă lupt să îmi găsesc locuință pentru că l-am lăsat cu tot. Mi-am luat doar lucrurile personale.

Însă am câștigat ceva mult mai valoros. Am reușit să mă eliberez de o persoană care profită de faptul că sunt slabă și să îi dovedesc că nu sunt. Eu știu că sunt puternică și vreau să reușesc.

Povestea Elenei

Ceva nu a mers bine de la început, dar m-am gândit, nu că îl voi putea schimba (așa ceva e imposibil), ci că îi voi fi de ajutor în perioada aceea grea pe care o traversa. Însă lucrurile au degenerat în cuvinte jignitoare, înjurături, palme (aveam senzația că îmi zboară capul de pe umeri când mă trezeam cu câte o palmă). Unul dintre cele mai umilitoare gesturi pe care le-a făcut, a fost atunci când m-a scuipat și nici măcar n-am știut ce l-a deranjat atât de mult încât să ajungă la așa ceva. Am răbdat multe din partea lui.

În momentul când s-a plâns unei cunoștințe că nu mai poate scăpa de mine, asta a fost picătura care a umplut paharul. Pentru că rămăsesem însărcinată și el nu-și dorea copilul, i-am spus că sunt de acord să divorțăm. Și el își dorea același lucru. Am luat această hotărâre singură și tot singură (fără avocat) am întocmit cererea de divorț cu toate capetele de cerere pe care trebuia să le aduc la cunoștința instanței. Pentru că se răzgândise și nu mai dorea divorțul pentru a nu plăti pensie alimentară, am renunțat și la asta asigurându-l că, în fața instanței, voi spune că mă oblig să cresc copilul singură. Așa am și făcut, hotărâtă să închei această istorie din viața mea și să merg mai departe cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut ajutorul Domnului în nevoile mele, mai ales că aveam și o mama bolnavă și eu nu aveam serviciu.

Am divorțat, după cum am mai spus, fără avocat, și am știut că nu mai este drum de întoarcere pentru mine. După divorț, a încercat în câteva rânduri să se împace cu mine și chiar a trimis o cunoștință comună pentru a media relația dintre noi. Eu, însă, i-am spus că ce am trăit în preajma lui a fost iadul pe pământ, așa că de ce m-aș întoarce în acel loc întunecat și chinuitor?

Acum îmi cresc copilașul de șase ani și jumătate, sunt singură (asta nu mă deranjează câtuși de puțin) și, cu ajutorul lui Dumnezeu, merg mai departe pe drumul vieții. Pentru femeile care trec pe acest drum al suferinței, îndemnul meu este să se apropie de Domnul. Așa am reușit să duc eu acestă greutate și să nu ajung în vreo depresie sau altceva mai rău.

Povestea Oanei

Bună! Sunt Oana am 43 ani și în acest moment sunt divorțată. Am doi copii, un băiat de 8 ani  și o fetiță, de 5 ani. Acum sunt divorțată dar nu a fost simplu să ajung aici, să mă separ de abuzatorul meu, nimeni altul decât soțul meu.

Nu îmi vine ușor să povestesc prin ce am trecut în cei 7 ani de căsătorie, așa cum nu mi-a fost ușor să accept că soțul meu devenise alt om, față de când ne cunoscusem. Mi-am făcut curaj să îmi spun povestea pentru ca alte femei să știe că nu merită să fie umilite, bătute, controlate sau abandonate.

Wow, ce om minunat am întâlnit!

Așa mi-am spus la începutul celor 7 ani de căsătorie. Acei 7 ani… Cum am ajuns de la a fi cucerită de el până la a spune că mariajul a fost regretul vieții mele?

Când l-am cunoscut pe fostul meu soț nu mă vedeam întemeind o familie cu el. Nu găseam că e genul meu și nici nu mă atrăgea, dar faptul că el știa clar ce voia și fermitatea deciziei lui de a fi cu mine m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că mi-a scanat toate punctele slabe. Credeam că am întâlnit un bărbat minunat când mi-a spus:

„Eu nu vreau să ies cu tine la o cafea! Eu vreau să îmi întemeiez o familie cu tine!”

Brusc, l-am văzut din alt unghi. Credeam că sunt îndrăgostită de el, căci mă cucerise hotărârea lui. Acum, mă întreb: oare chiar l-am iubit?

Relația a început frumos, romantic, ideal...

Un an mai târziu deveneam părinți și ne uneam destinele în fața lui Dumnezeu. Nu a durat mult și… ceva a început să scârțâie. Apăreau mici discuții legate de bani.  Începuse să îmi controleze salariul, deși el ba lucra, ba nu avea serviciu. Venitul meu, deși modest, era stabil, dar îi lăsam acest drept asupra mea. Treptat și-a luat tot mai multe drepturi asupra mea. Din când în când mai bea și existau momente când, din gelozie, provoca scandaluri.

Totuși, erau momente când eram bine. În timpul sarcinii cu băiatul a fost foarte atent și grijuliu cu mine. Doi ani mai târziu s-a născut fetița noastră.  Părea că apariția celui de al doilea copil nu l-a interesat. Ajunsesem să fac totul singură, în timp ce el era mai mult plecat de acasă. Petrecea timpul cu prietenii și bea din ce în ce mai mult. De aici lucrurile s-au agravat. A început să provoace scandaluri. De la scandaluri a trecut la bătăi. Mă lovea chiar și când aveam copilul mic în brațe.

Trebuie să divorțez. Dar...

Dar nu am divorțat din prima. În 2017 am cerut și obținut ordin de protecție. Avocatul mi-a spus că nu este suficient și că trebuie să divorțez. Dar… am mai dat o șansă căsniciei. A doua șansa pe care am regretat-o.

Cât a durat normalitatea? 6 luni. După, a început iadul. Se îmbăta des, provoca certuri și mă bătea des. Nu am mai răbdat și în octombrie 2018 am avut șansa vieții mele să ajung într-un adăpost pentru victimele violenței în familie. Atunci am depus și dosarul de divorț.

Din iunie 2019 sunt liberă. Știu că sunt multe femei care cred că merită să fie tratate abuziv de către partenerii lor. Știu cât este de greu, atunci, în acel moment, și cum ne agățăm de orice fărâmă de speranță. Dar acum, aș vrea să dau câteva sfaturi femeilor ce se află încă într-o relație abuzivă:

Plecați de la prima jignire!

Deja prima palmă e prea mult!

A doua sansa se plătește scump!

Povestea Dominicăi

Ne-am cunoscut la locul de muncă. Aveam niveluri de educație diferite, povești de viață diferite, proveneam din medii diferite... Eu aveam stima de sine scăzută, el își dorea pe cineva mai sus decât el.

Nu am discutat niciodată despre ceea ce era între noi, nu am discutat planuri de viitor, nu știam dacă aveam visuri în comun până când într-o zi a fost prea târziu. Testul de sarcină era pozitiv, iar doctorul ne-a spus că eram însărcinată în 4 luni jumătate. Am plâns de teama a ceea ce va urma, dar el a părut calm. Ne-am căsătorit, ne-am mutat împreună, și de atunci au început să se adune problemele.

Când discutam, el devenea violent asupra obiectelor. Își făcea rău și lui, dându-se cu capul de pereți sau lovindu-se cu palmele în cap. Din păcate, copilul a preluat și el acest gest, la vârsta de un an. Pe mine mă jignea și mă înjura. M-a strâns de gât când eram cu copilul în brațe, m-a tras de păr, m-a îmbrâncit.

A durat mult până ce am vorbit cu cineva. La început, când părinții mei treceau pe la noi și vedeau câte un scaun rupt, un dulap spart, nu le spuneam nimic. Am spus stop atunci când el a început să-mi pună condiții pentru a obține beneficii financiare, când mă amenința că divorțează dacă nu le primește, că renunță la copil. M-a amenințat că ne va omorî pe toți, inclusiv pe cei din familia mea. Într-o zi, când a fost violent, am chemat poliția și el a decis să plece din casă. Eram convinsă că va înțelege că a greșit fiind violent, dar nu s-a întâmplat niciodată. Știam că nu se va schimba și nu mai puteam locui într-o casă în care simțeam teamă.

Când am început să le povestesc apropiaților ce s-a întâmplat, am primit multiple reacții, una din ele fiind: "Ei, da, dar hai ca nu ti-a făcut nimic..." Însă eu trăiam cu frică, pentru că nu știam când se va mai declanșa o reacție violentă și ce va însemna. Îmi amintesc și acum spaima mea într-un moment în care m-a lovit. Mă întrebam dacă am cum să iau copilul și să ies din casă, dacă vom fi în siguranță având în vedere că ușa era în direcția opusă ieșirii noastre, sau dacă ne va mai face ceva la nervi.  

Am fost mult timp în negare. De fiecare dată când se mai întâmpla câte ceva mă gândeam că el nu e așa, că el e tipul acela în care mi-am pus încrederea ca în nimeni altcineva... încercam să îmi înăbuș suferința cu speranța că el va înțelege că greșește.

Într-o zi, când făcea baie, mi-a cerut să-i aduc un prosop. Eu însă am uitat, fiind ocupată cu altceva. Când a ieșit a venit la mine, m-a tras tare de păr și mi-a zis: "Fă, ți-am zis să-mi aduci un prosop!" Țin minte că am rămas nemișcată, cu ochii ațintiți în ai lui. Căutam iar motiv de negare. El nu putea să se comporte așa. Nu era el. După cinci minute a venit lângă mine, încercând să fie tandru. Văzând că eram ca înghețată, mi-a spus: "Hai că am glumit și eu cu tine!".

Știu acum că mai am mult de lucru cu propria persoană, dar și că este încă foarte dificil să comunic cu el pentru că profită de copil pentru a-mi face rău. Mai știu și că o spaimă de genul "am cum să iau copilul și să ieșim din casa în siguranță?" nu o să mai am, și asta mă face să continui.

Dacă ar fi să pot schimba ceva la trecutul meu, cu siguranță aș fi vorbit mai repede cu cineva, aș fi avut încredere în părinții mei și le-aș fi spus adevărul, nu aș mai fi așteptat de la el să se liniștească, să se schimbe.

Dacă aș putea să dau un sfat cuiva care trece printr-o situație similară, ar fi să vorbească. Pe mine m-a ajutat foarte mult să spun unei prietene ceea ce se întâmplă cu mine și așa sa ies din starea de negare. Aș vrea ca și celelalte femei să știe că relațiile se mai pot schimba pe parcurs, să fie prezente și să nu rămână atașate de felul în care au mers lucrurile la început. Mi-aș dori ca ele să aibe o reacție vehementă la prima palmă și să nu o accepte pe a doua, și asta înseamnă că ele ar trebui să aibe o stimă de sine crescută.

Stima de sine a femeii ar fi bine să fie cultivată, hrănită, protejată prin educație (încă de la vârste mici), încurajată de mame (prin puterea exemplului), și în ultimă instanță, dezvoltată prin terapie (dacă noi nu avem stima de sine). Poate aici e cheia. 

Povestea Deliei

Era prânzul lui 24 decembrie 2016 și încă aveam câteva pregătiri întârziate de Crăciun. Tocmai ce ma întorsesem de la cumpărături, unde mama mea pregătise ceva daruri pentru copil și pentru noi. Mă ajutau mult darurile, căci completau cele pregătite de către mine.

Începuse din nou... Începuse. Stând pe scaunul din bucătărie, cu mâinile duse la fața parcă modificată de despresia ultimilor 2 ani, îl aud pe el cum îmi spune că așa îmi place să umblu eu, pe străzi și că țin cu mama mai mult decât cu familia asta, adică cu el și copilul nostru. Nu înțelegeam nici atunci din cele ce spunea și furia pe care mi-o transfera de fiecare dată prin cuvinte, priviri și comportamentele lui față de mine. După aproximativ o oră, epuizată și confuză, m-au cuprins pentru câteva secunde amintirile și emoțiile zilelor de sărbătoare pe care le organizam și le aveam cu părinții mei, și nu numai, și m-am revăzut pe mine... Altfel. Altfel decât eram în acel scaun din bucătărie.

Atât mi-a trebuit. Nu știu de ce, însă instinctiv, zâmbind și dialog cu mine, am decis. Am intrat pe Facebook și mi-am schimbat numele, în cel de fată. Eu am decis sa opresc relația și am vrut să fie peste tot, public. Acum știam sigur că o voi face, așa cum simt și mi-am propus: după sărbători, depun actele de divorț. I-am spus imediat și lui. Nu părea ca m-a luat în seama. Am mai discutat despre asta și nu mă credea, deși îi simțeam privirea curioasa pentru atitudinea mea "noua" în casă: se vedea că sunt fermă și că aveam încredere în mine. Reflexia și liniștea acelui moment e încă o forță ce stă în minte, pe care o recunosc și o caut ori de câte ori simt că am nevoie să mă regăsesc. A fost acea Decizie amânată aproape 2 ani de a divorța, fără să am curajul de a rupe durerea, singurătatea și tristețea - a mea, a copilului, a noastră.

Pe 10 ianuarie 2017 am depus actele de divorț: sigura pe mine și privind decizia, pregătită de toate cele ce puteau urma celor 15 ani de relație. Am redactat inițiat singură cererea și am apelat la un avocat pentru îndrumare și de la care am învățat să "ascult". Acum râd... cum am crezut că nu știu și că nu pot, că nu am bani. Nimic nu a fost cum am considerat, ci toate în mai bine. În casă, odată confirmata depunerea actelor, mai bine de o lună, violența a crescut: autoritatea lui era dezlănțuită, umilințele își urmau pașii, însă mai intens. Toate cu implicarea copilului. Încă îmi doresc să uit ce a fost după ușa de intrare în casa noastră și cum recunoașteam neputința în ochii copilului. Însă EU eram acolo, "altfel".

Cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru a ne salva și ce mă determină să scriu aceste rânduri, este că am avut unde și am cerut ajutor. Îmi amintesc că presiunea și situația din casă era atât de... intensă, că am în minte tipărită lumina, forma copacilor de pe strada mea, în acel ianuarie 2017, când datorită epuizării, mergeam spre un magazin ținându-mă de garduri. Mi-am amintit de Asociația Anais și că ele mă pot ajuta cu ceva. M-am oprit din mers și am sunat din fața blocului vecin spunând: "Nu știu cu ce mă puteți ajuta, dar eu am nevoie de ajutor". Am primit un număr de telefon. Era al terapeutei de la Asociație. De atunci, și cu reală recunoștință, am avut sesiuni individuale și încă particip la sesiuni de suport în grup. Sunt pe numele meu, cel de fată. Am un loc de muncă nou. Am "surori alese" mereu alaturi și ușor ușor soluții pentru provocări. Sunt bine și eu și copilul. Am o bucurie și o multumire cu greu de exprimat pentru toate ce au apărut în viața noastră și printre lacrimi, mă sărbătoresc pe mine în aceste sărbători de iarnă. La mulți ani, noua, femeilor!

Povestea Iuliei

Salutare! Sunt Iulia și am 28 de ani. Nici acum nu îmi vine să cred prin ce am trecut și cred că mai și mai trist este faptul că înainte să am parte de experiența aceasta urâtă, judecam femeile care erau abuzate și totusi rămâneau în continuare în acea relație. Apoi mi s-a întâmplat și mie.

La început totul a fost frumos, dragoste mare. Îl iertam când mai scăpa o înjurătură. Apoi totul s-a schimbat... El fiind în armată și obișnuit cu limbajul și comportamentul de "cazarmă", mă trata la fel și acasă. Ieșirile cu băieții au început să fie tot mai dese, alcoolul tot mai mult și, de la înjurături și urlete s-a ajuns la prima palmă, apoi la a doua, apoi la un picior tras în spate, apoi pumni...2 ani am tăcut și nu am spus nimanui de frică. Am fost jignită, lovită și umilită în public de atâtea ori încât m-a făcut să cred că dacă îl părăsesc o să rămân singură și nu mă voi descurca. Am tolerat prea multe de la acest om și, cu toate că luna aceata se împlinește un an de când am plecat de lângă el și m-am mutat singură în orasul în care doream fiind independentă, încă mă doare când mă gândesc la tot răul pe care mi l-a făcut.

Am reușit să mă rup de el în momentul în care el era plecat într-o misiune în Afghanistan, însă îmi era atât de teamă că va veni acasă și va începe din nou să mă lovească, încât am vrut să termin cu viața mea și cu tot. Nu sunt mândră că m-am gândit la asta dar simțeam că nu mai am scăpare. Așa am găsit un psiholog foarte bun care m-a ajutat să deschid ochii, să iau decizia să plec, să vorbesc cu familia mea.

A fost greu, dar a fost cea mai mai bună decizie, iar familia mea a fost alături de mine necondiționat! Încă mă lupt cu trecutul. Simt că el mi-a luat tot - feminitatea, demnitatea, frumusețea- dar am învățat pe parcursul acestui an să mă iubesc mai mult, să am mai multă încredere în mine, să ridic capul din pământ, să mă simt frumoasă, să mă simt femeie. Am învățat să redescopar tot ce mi-a furat el. Eu am reusit. Și voi veți reuși.

Vorbiți despre asta! Tăcerea este complice la propria voastră tortura ! Vorbiți cu oricine credeți că vă poate ajuta. Violența nu are nicio scuză. Amintiți-vă, sunteți frumoase și puternice și meritați să fiți iubite cu adevarat!