Povestea Otiliei

Eram deja obisnuita cu sentimentul de vinovatie. Ca soarele stralucea prea tare, sau ca nu stralucea suficient. Totul pe lumea asta era vina mea. Eu eram vinovata cand primeam pumnii pe care sotul meu ii impartea cu marinimie. Eram vinovata ca ma salutau pe strada cunoscutii, ca se uitau barbatii la mine. Si luam pumni si pentru asta. 

Totul a inceput in urma cu 24 de ani, intr-un mod oarecum romantic. El era prezentabil, cu un statut social respectabil. Atentia lui m-a coplesit. Dragostea lui acaparatoare si posesiva mi-au flatat sensibilitatile de fata de la tara, crescuta intr-o familie modesta, dar in care oamenii se iubeau si se respectau. Ne-am mutat impreuna si scandalurile au inceput. Parintii mei, martori la o scena urata, mi-au spus sa merg cu ei acasa. Dar eu il iubeam si eram convinsa ca dragostea mea il va vindeca de deziluziile lasate de divortul parintilor lui. Eu voi fi familia lui, stanca lui. Si ne-am casatorit. Imi amintesc de o palma pe care am primit-o, insarcinata fiind cu fiul nostru, pentru ca un barbat s-a uitat catre masa noastra. Apoi a fost bataie crunta care m-a dus direct in urgenta, pentru niste bani pe care socrul meu decisese sa nu ni mai dea. Apoi fost scandaluri zilnice aproape legate de consumul lui cronic de alcool si de gelozia lui irationala. Facea scandal ca nu ajungeam suficient de repede acasa de la serviciu, fiind dependenta de autobuze care nu respectau intotdeauna orarul. 

La 6 ani dupa fiul nostru a aparut pe lume si fiica noastra. Ma bucuram crezand ca o minune delicata care ii semana, il va face sa doreasca sa protejeze sa devina un om mai bun. Faptul ca lucra departe de casa faceau raul cumva mai suportabil. Copiii il iubeau, ii simteau lipsa. Incepusem sa ne facem o casa la care lucram din greu si eu, si dupa tura de noapte, si oricand era nevoie. Era mereu nevoie. Eram mama, nevasta, muncitor la propria casa si la serviciu si tata cand era el plecat. Faceam toate acestea condusa de credinta ca daca fac tot el va vedea, va aprecia, ma va iubi. Iubirea nu venea, dar veneau palme, pumni uneori. Eram convinsa ca nu ma straduiesc destul si acesta e motivul pentru care nu e multumit. 

Uneori tinta violentei lui erau copiii si atunci ma revoltam si il infruntam. Invatasem sa ii apar ascunzand de ei scandalurile si incercand sa il tin la distanta de ei cand era furios. Asa am stiut eu sa ii protejez, incasand in locul lor daca era nevoie si simtindu-ma mandra cand inlaturam raul din preajma lor. Primul care a zis ca nu suntem in regula ca familie a fost fiul meu. Crescand devenise tinta tatalui - fizic mai putin dar cu interminabile tirade despre cum vede el viata si viitorul lui. Atunci mi-a incoltit in minte prima tentativa de a-mi lua copiii si a pleca din casa. Dar fiica noastra se simtea confortabil in lumea pe care si-o crease in noua casa. Am crezut ca fac bine ramanand acolo, chiar daca costurile fizice si sufletesti devenisera imposibil de indurat. Ca sa pot sa ii alimentez setea de bani mi-am luat inca un serviciu. Eram epuizata dar multumita ca plecam din iadul care ne devenise casa noastra.

Baiatul plecase la facultate in alt oras. Sotul iesise la pensie si nu mai iesea din casa decat foarte rar. Intr-o seara, fiica mea de 15 ani mi-a spus ca nu se simte bine si ca vrea sa moara. Stiam ce e depresia si cat de mult poate sa te atraga gandurile negre cand esti prinsa in mrejele lor. Voiam sa o ajut dar stiam ca tatal ei ar fi considerat un moft totul si nu ar fi agreat ideea. Dar cum a doua zi am plecat la serviciu, m-am temut pentru fragilitatea sufletului ei si l-am rugat pe tatal ei sa aiba grija de ea. Monstrul s-a dus la ea si a intrebat-o ce are. Iar ea i-a raspuns ca vrea sa moara. Nu s-a cutremurat nimic in el, cum s-ar fi cutremurat in orice parinte. I-a raspuns ca daca vrea sa moara, o ajuta el. Cand fiica mea m-a sunat la serviciu si mi-a spus toate astea s-au rupt in mine toate zagazurile rabdarii. Imi distrusese sanatatea, imi distrusese sufletul, dar niciodata nu mi-am inchipuit ca ar putea sa fie atat de pornit sa isi distruga propriul copil. M-am intors acasa, l-am infruntat ca niciodata si mi-am luat copilul si am plecat. Dupa 24 de ani am luat doar 3 rucsace si pisicile. 

In acest moment facem terapie ca sa ne vindecam. Eu stiu cat de gresit a fost totul si cat de gresit a fost ca am ramas alaturi de un psihopat (folosesc cu discernamant termenul). Dar pretul cel mare l-au platit copiii care au crescut fara repere importante, intr-o familie nefunctionala, cu un tata acoolic si abuziv si o mama depresiva si incapabila sa se protejeze pe sine si pe cei din jur. Cand alegeti un sot, ganditi-va ca nu alegeti doar pentru voi. Copiii vin pe lume doar cu o nesecatuita iubire spre parinti. Vor doar iubirea parintilor in primii ani. Vor amintiri frumoase cu parintii lor. Fiica mea, pe care am crescut-o mai mult singura (aveam o bona care venea doar cand eram la serviciu) nu are amintiri cu mine. Eram acolo, dar nu eram acolo pentru ea. Eram obosita, suparata, coplesita de responsabilitati pe care mi le asumam singura. Acum incercam sa construim din cioburi o relatie mama. Ne poticnim des. Am pierdut multe plecand, dar cel mai mult am pierdut ca nu am plecat suficient de repede. Copiii nostri nu pot alege familia in care vor trai, asa ca noi adultii, ar trebui sa alegem corect in locul lor.