Povestea Lianei

La început a fost cea mai incitantă poveste. Eu eram mai tânara cu 7 ani decât el, proaspăt majora, credeam ca mi-am întâlnit sufletul pereche. Pe parcursul anilor în care am fost împreună lucrurile au început să se ducă înspre rău.

A devenit agresiv verbal atunci când era nervos sau dacă consuma băuturi alcoolice. Apoi au început jignirile, certurile tot mai intense. Îmi amintesc cum mă scotea afară din casă iar eu plângeam pe scările blocului gândindu-mă cât îl iubesc pe omul care îmi face rău. Am vrut să îi arăt cât de mult îl iubesc așa că ne-am căsătorit.

Dupa câteva luni, au început din nou certurile și înjurăturile. De data aceasta au apărut elemente noi - violența fizică. Nu m-a lovit niciodată peste față, în schimb a aruncat cu lucruri după mine, mi-a turnat bere în față, m-a adus în punctul în care nu credeam că merit să îmi trăiesc viața.

În momentul în care am realizat ce gândesc și cât de neagră îmi e mintea, am apucat telefonul și am sunat primul terapeut din agendă. Nu am vrut să mor din iubire. Pur și simplu am simțit că nu vreau.

A fost o călătorie plină de lacrimi, decizii gândite și răzgândite, dar am știut un singur lucru: să mă pierd pe mine e mai rău decât să îl pierd pe el. Am început să văd mai clar ce fel de viață nu vreau să am, așa că am propus divorțul. Dupa vreo 2 luni de discuții și gânduri că "poate..." sau "dacă…” ne-am întâlnit în fața primăriei. Prietenele mele m-au ajutat, una dintre ele chiar mi-a oferit un loc în apartamentul ei pentru câteva luni, iar o altă prietenă a fost acolo cu susținerea morală fiind umărul pe care plângeam. Toată puterea care a contat, am găsit-o de fapt în interiorul meu. Curajul specific feminin mi-a dat forța să vreau să merg mai departe în viață pentru că merit să fiu fericită. Și tu meriți să fii fericită! Ieși de acolo dacă citești asta și ești într-o situație similară. Poți!