-

-

-
MAI MULT

Povestea Cătălinei

Când l-am cunoscut aveam 21 de ani. Între noi a fost dragoste la prima vedere. În șase luni ne-am logodit și apoi ne-am și căsătorit. După câțiva ani de căsnicie el a plecat în Italia; după un an l-am urmat și eu.

 

Pot spune ca lucrurile între noi mergeau bine chiar dacă la început am avut dificultăți economice. Tot ce conta pentru noi era că ne înțelegeam. Din păcate, după un anumit timp el a început să bea. La început erau zile când umbla beat, dar și zile în care nu bea deloc. Am sperat că se poate remedia situația, am discutat cu el, mi-a promis că se va lasă. Cred că de fapt discuțiile noastre mai rau l-au enervat, căci nu numai că nu s-a lăsat, dar odată cu trecerea timpului a început să fie din ce în ce mai agresiv. La început verbal, dar pană la prima palmă nu a mai fost decât un pas.

 

După ce mă bătea, a doua zi dimineața își cerea iertare. Pentru câteva zile nu se mai atingea de băutură, după care o lua de la capăt. Când era beat și încercam să îmi sun părinții pentru că îmi era frică de el, îmi lua telefonul din mână sau îmi ascundea laptopul. Familia mea îmi spunea Nu mai e pentru tine.

 

După ce am pierdut o sarcină am realizat că nu mai pot continua așa și i-am comunicat că dacă mai bea sau mai ridică mâna la mine o să-l părăsesc. Calvarul a mai continuat o perioadă, până într-o zi când a venit acasă beat, cu pantalonii uzi și cu un bilet la loto spunând că a câștigat (nu știu unde l-a găsit că era vechi și murdar). După o jumătate de oră, cu pretextul că i-am ascuns biletul, m-a luat de gât și m-a trântit în pat, lovindu-mă cu pumnii în cap. Nu știu cum am reușit să scap, dar m-am trezit afară din casă fugind la cei la care lucram și acolo am rămas.

 

La scurt timp el a fost concediat. Eu am mai rămas o perioadă în Italia. Intre timp am divorțat. Pentru că îmi doream o schimbare am revenit în România și m-am înscris la facultate. Anul acesta am terminat și masterul. Pot spune că după ani în care nu mai speram la liniște, în sfărșit m-am regăsit pe mine.

TEXT

X
VIDEO

Povestea Paulei

---

MAI MULT

Povestea Mirelei

Totul a început acum 11 ani. Atunci am fost ultima dată liniștită. Aveam 35 de ani și îmi doream familia clasică: soț, copil, casă, câine...

 

Pe el l-am cunoscut printr-un coleg de serviciu. Era tăcut, timid... La prima întâlnire a băut 2 beri, pentru că mai multi bani nu avea. Eu însă mi-am zis că poate îi era cald, că era vara afară. Mi-a spus că pentru el a fost dragoste la prima vedere.  Așa a început "asaltul" asupra mea și, după 6 luni, a reușit, iar eu am cedat. Am început să fim împreună. Se purta frumos la început, dar mai avea și scăpări.  De exemplu, odată ne-am luat la ceartă pe stradă și el mi-a răsucit mâna la spate... nu mi-a venit să cred. Și nu am crezut realitatea, am crezut proiecția visurilor mele despre Făt Frumos. Apoi și-a cerut scuze și l-am iertat. Doar ne iubeam ,nu? Apoi a devenit un obicei să dea cu picioarele, să mă păruiască… mai intai au fost lovituri mai ușoare, apoi din ce în ce mai grave, până când din cauza alcoolismului a pierdut controlul și a vrut să mă omoare în bătaie.

 

Eu îl iertam, iar perioadele de liniște le consideram fericire. Când mă bătea, îi făceam plâgere penală și nu o retrăgeam pentru nimic în lume. El atunci pleca de acasă și lua cu el  toți banii nostri. Când îmi reveneam puțin, el mă "asalta" din nou, iar eu cedam.

 

Ultima dată, în ianuarie 2019 a fost arestat și acuzat de violență domestică. Am obținut ordin de protecție pe 6 luni (datorită schimbarii codului penal) iar el este arestat de 3 luni jumătate. Acasă, am angajat o firmă de protecție care mi-a oferit un buton de panică. Cred că și eu o sa reusesc, pentru că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă facă să sufăr.  Nu mă voi mai face "preș" pentru nimeni și nimic. #SiEuReusesc datorită psihoterapiei și  a grupului de suport, fară de care nu cred ca aș fi ajuns să vă spun povestea mea. Acum știu că sufăr de co-dependență, o boală care netratată poate fi mortală. Si voi puteti reuși, pentru voi și pentru copii voștri. Trebuie să învățăm că merităm și putem infinit mai mult. Putem fi fericite. SE POATE REUSI!

TEXT

MAI MULT

Povestea Mariei

Nici nu știu cum am ajuns aici...de fapt, stiu: am luptat și încă lupt pentru a-mi redobândi stima și încrederea nelăsându-mă intimidată de acel bărbat ce obișnuiam să-l numesc soț. Am avut momente de cădere dar am urcat și mai încrezătoare. Noi nu locuiam în România pe atunci. Am avut momente în care am cerut ajutor ambasadei de la Bruxelles, mail la care n-am primit răspuns niciodată. Un senator (acum un fost senator), a încercat să mă ajute dar sfatul lui final a fost: "Fă-te frate și cu dracul până treci puntea...", ceea ce am și făcut. Rezultatul? Am jucat teatru pentru a-l convinge pe fostul soț că lucrurile sunt perfecte între noi și că îmi accept soarta așa cum era, într-o lume de jigniri, alcool și amenințări.  

 

În urma acestei perioade "perfecte" l-am convins să ne facem o minivacanță acasă cu familiile în vara lui 2016. În final am ajuns acasă și într-o lună jumătate am reușit să introduc divorțul, să găsesc loc la creșă pentru băiețelul care deabea împlinise 1 anișor, să găsesc loc la grădiniță pentru fetiță care deabea împlinise 3 anișori și nu în ultimul rând să-mi găsesc un job pe care-l onorez cu prezența și astăzi. 

 

Când credeam că într-adevăr am terminat cu o viață pe care n-o doream, fostul soț s-a găndit că ar fi bine să mă distrugă de tot făcând tot felul de acțiuni, de la amenințări la distrugeri materiale, de la discursuri nepotrivite în prezența copiilor la tortura psihică la care supune fetița și astăzi... 

 

Am obținut un ordin de protectie doar pentru mine pe care l-a încălcat și am adus probe în acest sens. Nici astăzi nu s-a ajuns în instanță, datorită timpului mult prea lung pentru așa ceva. Am cerut un nou ordin de protecție în urma unei amenințări înregistrate, clare și evidente  și am obținut un răspuns banal din partea procurorului: "A devenit o practică prea des întălnită cea de a cere din orice ordin de protectie! " ...am rămas șocată la afirmarea acesteia. 

 

Astăzi mă lupt cu șicanări dese și daune materiale făcute de el pe care nu le pot demonstra. În linii mari cam asta e povestea mea pe care vreau din tot sufletul s-o conduc spre un final fericit și să lupt pentru a crește copii educați și luptători... ÎNVINGĂTORI!

TEXT

X
VIDEO

Povestea Dorinei

50 ani

MAI MULT

Povestea Cristinei

Expresii de genul „se poate și mai bine”, „nu este suficient”, lipsa iubirii în adevăratul sens al cuvântului și câteva afecțiuni medicale care mi-au bântuit copilăria, m-au condus spre o serie de relații nesănătoase, fie când mă gândesc la prietenie, iubiți sau parteneri.

 

Ultima mea relație, chiar dacă nu a durat mult, a fost cea mai intensă. Am cunoscut, prin intermediul unei prietene, un francez cu aer boem. Am simțit că în el am găsit varianta mea masculină. O perioadă am avut parte de o relație frumoasă, care parcă ne completa pe amândoi.

 

Deoarece el locuia în altă țară, ne vedeam aproape de fiecare dată într-un alt oraș din Europa. Amândoi am făcut eforturi mari să ne întâlnim măcar o dată pe lună, iar cealaltă parte din timp aveam discuții la telefon, în care ne împărtășeam foarte multe. Amândoi am observat că avem foarte multe în comun, atât lucruri negative, cât și pozitive. Am observat la el probleme de stres, anxietate, chiar o posibilă depresie. Mi-a mărturisit că deseori simte un gol, pe care de cele mai multe ori l-a umplut într-un mod mai puțin „constructiv”.

 

Zilele au trecut și eu mi-am găsit un job destul de bine plătit, la un birou, așa că am decis să mă mut cu el și să încep o nouă viață, în altă țară. Din momentul în care am plecat din România, am simțit că ceva nu este în regulă, iar intuiția mea îmi spunea să nu plec, totuși am făcut-o, iar el a simțit asta.

 

Acolo, am petrecut un Crăciun frumos, o scurtă excursie la munte, dar apoi totul a luat o întorsătură la care nu m-am așteptat, care m-a îmbătrânit psihic și mi-a schimbat viață, dar care, într-un mod foarte ciudat, mă bucur că mi s-a întâmplat.

 

Într-o seară, am petrecut alături de niște prieteni. Tensiunea a început să crească și am intrat într-un conflict încă de la petrecere, însă nimic nu mi-a dat de bănuit ce a urmat. Acum nu îmi amintesc drumul spre casă și probabil creierul meu a blocat această amintire, până în momentul în care îmi amintesc ceea ce bănuiesc că ar fi prima palmă. Am încercat să mă apar cum am putut, iar brațul meu drept mi-a fost scut. Am încercat să fug, însă de fiecare dată a venit după mine, uneori sub ochii unor trecători nepăsători.

 

Apoi în apartamentul nostru erau toate lucrurile mele aruncate peste tot, chiar și cele pe care nu apucasem încă să le despachetez. Una după alta, s-au derulat tot felul de scene în față ochilor mei. La un moment dat, a realizat că ceea ce face nu este normal, totuși a spus că nu se poate opri, că eu îl voi părăsi, iar pentru fiecare lovitură pe care mi-a aplicat-o, își aplica una la rândul lui.

 

Având balcon comun cu vecinii de pe același etaj, am bătut în ușa unuia și atunci s-a oprit, mai ales că de data aceasta eu eram cea care îl amenința că dacă se mai apropie îl voi lovi cu o statuetă. A urmat o scenă destul de marcantă, în care el a amenințat că se sinucide, trecând pe cealaltă parte a balustradei balconului. Fiind în controlul situației în acel moment și cu sângele parcă înghețat, nu am reacționat la acestă scenă în niciun fel. Seară s-a încheiat după mărturisirea unui abuz pe care el la suferit în copilărie și mai mult, cu el cerându-mi ajutorul...

 

Planul meu de a pleca se înfiripase, dar așteptăm momentul oportun. Totuși, acest moment nu a mai putut fi amânat, pentru că din cauza disperării, a două zi, episodul aproape că s-a repetat. Așa că, într-un moment de neatenție din partea lui, am fugit cu hainele de pe mine și portofelul, pe străzile puțin cunoscute ale orașului și cu un telefon care era practic nefolositor dacă nu exista WI-FI.

 

Ajunsă la secția de poliție, am fost escortată de o patrulă până acasă. Poliția nu a fost impresionată de ceea ce mi se întâmplase, recomandând să rămân acolo până ce pot pleca înapoi în România. Singura scăpare a fost faptul că au remarcat că acesta este consumator ocazional de marijuana, iar pe acest motiv l-au și arestat. Pe mine m-au transportat la spital, fiind suspectă de o fractură a brațului drept și o posibilă hemoragie internă la cap.

 

Ieșind de la spital, singură, într-un oraș străin, fără lucrurile mele și fără acte, am apelat la prietenii lui. Această experiență a fost o confirmare a faptului că pot avea încredere în intuiția și instinctul meu și că există „oameni de omenie”. Aceștia m-au ajutat cu absolut tot ceea ce le-a stat în putință, fără să aștepte nimic în schimb și chiar refuzând bani de la mine. Tot cu sprijinul lor am revenit în România și le voi fi profund recunoscătoare pentru ajutor, că m-au crezut și pentru clipele frumoase pe care au reușit să mi le ofere chiar și în acele momente.

 

În niciun moment nu am apelat la familie. Aveam în cap doar „rușinea”. Ceva din interior m-a făcut să îmi aduc aminte de următoarele vorbe, pe care nici acum nu știu unde le-am auzit: în astfel de cazuri, pentru a nu mai fi o victimă, primul pas este să depășești rușinea. Asta am și făcut, am prins glas și am împărtășit povestea mea tuturor persoanelor de încredere.

 

A urmat o perioadă grea, însă am început să merg la sesiuni de psihoterapie și la cursuri de autoapărare, când încă nu mi se vindecaseră toate rănile. Acolo am văzut că aș fi putut să evit cel puțin o parte din ceea ce mi s-a întâmplat sau măcar să recunosc anumite semne.

 

Cred că ceea ce m-a salvat, pentru că au existat și amenințări cu moartea, a fost faptul că am început să mă trezesc înainte de a avea această relație mai profundă, deja având câteva ore de psihoterapie la activ, câteva zeci de cărți citite și câteva încercări practice de a evolua ca persoană.

 

Acum știu că ceea ce vreau este să continui să mă (re)construiesc. Intrând în anul 2019 am urmat o tradiție din Mongolia, conform căreia trebuie să scrii pe o hârtiuța dorința ta pentru anul ce stă să vină, iar la miezul nopții să o arzi în paharul de șampanie pe care urmează să îl bei. Acea dorința a fost despre mine, pentru mine.

 

La 17 ani mi-am tatuat cuvântul „libertate” pe mână, aceasta fiind cea mai arzătoare dorința a mea, iar comportamentul lui toxic a înviat-o o dată cu ridicarea și coborârea mea bruscă, din care vreau să cred că am renăscut, o libertate pe care o doresc tuturor.

TEXT

1 2 3