Testimoniale

Dă încredere și altor femei să spună #ȘiEuReușesc. Povestea ta, de învingătoare, poate salva vieți. Tu cum ai reușit?

Spune povestea ta
MAI MULT

Povestea Lianei

La început a fost cea mai incitantă poveste. Eu eram mai tânara cu 7 ani decât el, proaspăt majora, credeam ca mi-am întâlnit sufletul pereche. Pe parcursul anilor în care am fost împreună lucrurile au început să se ducă înspre rău.

 

A devenit agresiv verbal atunci când era nervos sau dacă consuma băuturi alcoolice. Apoi au început jignirile, certurile tot mai intense. Îmi amintesc cum mă scotea afară din casă iar eu plângeam pe scările blocului gândindu-mă cât îl iubesc pe omul care îmi face rău. Am vrut să îi arăt cât de mult îl iubesc așa că ne-am căsătorit.

 

Dupa câteva luni, au început din nou certurile și înjurăturile. De data aceasta au apărut elemente noi - violența fizică. Nu m-a lovit niciodată peste față, în schimb a aruncat cu lucruri după mine, mi-a turnat bere în față, m-a adus în punctul în care nu credeam că merit să îmi trăiesc viața.

 

În momentul în care am realizat ce gândesc și cât de neagră îmi e mintea, am apucat telefonul și am sunat primul terapeut din agendă. Nu am vrut să mor din iubire. Pur și simplu am simțit că nu vreau.

 

A fost o călătorie plină de lacrimi, decizii gândite și răzgândite, dar am știut un singur lucru: să mă pierd pe mine e mai rău decât să îl pierd pe el. Am început să văd mai clar ce fel de viață nu vreau să am, așa că am propus divorțul. Dupa vreo 2 luni de discuții și gânduri că "poate..." sau "dacă…” ne-am întâlnit în fața primăriei. Prietenele mele m-au ajutat, una dintre ele chiar mi-a oferit un loc în apartamentul ei pentru câteva luni, iar o altă prietenă a fost acolo cu susținerea morală fiind umărul pe care plângeam. Toată puterea care a contat, am găsit-o de fapt în interiorul meu. Curajul specific feminin mi-a dat forța să vreau să merg mai departe în viață pentru că merit să fiu fericită. Și tu meriți să fii fericită! Ieși de acolo dacă citești asta și ești într-o situație similară. Poți!

TEXT

MAI MULT

Povestea Oanei

Violenţa şi abuzul (emoţional, verbal, psihologic, fizic) lasă răni adânci. La fel şi indiferenţa. Am avut o copilărie dificilă: violenţă şi abuz sub orice formă asupra mamei mele şi abuz emoţional asupra mea. Am simțit indiferenţă din partea comunităţii în care am trăit în care se considera că a-ţi bate nevasta este ceva „normal”. Îmi aduc aminte, copil fiind (şi văzând cum mama mea era abuzată) că mă întrebam: „De ce nu vine nimeni să ne salveze?”.

 

Violența era şi, din păcate încă mai este într-o anumită măsură, un subiect tabu. Mi se interzicea de către tatăl meu să vorbesc despre ceeea ce se întâmpla „acasă”. Însă aveam o prietenă căreia îi spuneam tot, dar ea nu putea să mă ajute pentru că şi la ea se întâmpla la fel.

 

Tăcând, nu facem altceva decât să propagăm acest cerc vicios, să acceptăm o muncă de Sisif, inutilă, vanitoasă şi, în acelaşi timp, să transmitem şi urmaşilor noştri mentalitatea de victimă, respectiv, abuzator. Adevărata viaţă e undeva la mijloc, în echilibru şi armonie cu tine şi cu lumea.

 

Dar până acolo e drum lung şi pentru multe femei pare imposibil. Să mă desprind de mediul familial a fost greu şi, din păcate, şi astăzi, după 20 de ani, încă au rămas răni care trebuie vindecate, lucruri nespuse care au creat traume. Abuzul creează victima perfectă: nu mai ştii cine eşti, ce simţi, ce vrei şi încotro te îndrepţi. Nu mai vezi clar, nu te mai poţi încrede în mintea ta.

 

Ca urmare, am petrecut mulţi ani în terapie şi cu tratament psihiatric pentru depresie ca să pot să suport realitatea şi să o înfrunt. Terapia m-a ajutat să „semnez” un acord de pace cu trecutul, să înţeleg că şi părinţii mei, la rândul lor, au fost victime ale unei educaţii abuzive şi precare. M-a ajutat să mă distanţez de trecutul meu şi să-l privesc cu înţelegere.

 

Nu am primit o educaţie religioasă, dar, întâmplător, am găsit în casă o Biblie din care nu am înţeles mare lucru, iar în rugăciune îl imploram pe Dumnezeu să mă ia la el în cer. Însă, la un moment dat, am citit un text în Biblie care m-a impresionat profund: „Viaţa este un dar de la Dumnezeu”.

 

Într-adevăr, viaţa este un dar. Şi să ne facem şi noi la rândul nostru un dar şi să ne bucurăm de ea chiar dacă nimeni nu ne-a învăţat, chiar dacă altcineva îţi spune sau îţi demonstrează contrariul.

 

Revăzând trecutul meu tulbure, lupta mea interioară permanentă de a mă menţine pe linia de plutire, vidul interior datorat traumelor emoţionale, îndemn şi sfătuiesc toate femeile să rupă tăcerea şi să ceară ajutor. Încercaţi să faceţi un exerciţiu de imaginaţie cele care aveţi copii şi care consideraţi că pentru ei trebuie să rămâneţi blocate într-o relaţie abuzivă: imaginaţi-vă copilul rămânând marcat pe viaţă datorită abuzului din familie. Asta ce înseamnă? Tratament psihiatric, internări la Psihiatrie, diverse dependenţe (alcool, ţigări, droguri, anturaje toxice) ani întregi în terapie, eşecul pe plan familial, social, profesional din cauza unei mentalităţi de victimă sau, o altă situaţie la fel de gravă – izolarea şi singurătatea.

 

Un alt motiv de a rupe tăcerea este următorul: există Speranţă. O parte din copilăria mea s-a petrecut în anii ’80, dar de atunci multe lucruri s-au schimbat. Există suport legislativ, în primul rând, apoi există comunităţi, cum este #sieureusesc, şi organizaţii, cum este A.L.E.G., care militează împotriva violenţei în familie şi care pot oferi un cadru potrivit pentru schimbare şi recăpătarea independenţei.

 

Eu nu cred în ideea de „self made”. Nu te poţi inventa sau reinventa singur. Suntem animale sociale şi am fost făcuţi să trăim între oameni, să ajutăm şi să ne lăsăm ajutaţi la rândul nostru atunci când avem nevoie. Însă alegerea ne aparţine. Tu decizi ce alegi. Si pentru că toţi suntem sau putem fi vulnerabili într-o anumită măsură sau la un moment dat şi putem întinde mâna unii către alţii pentru a ne ajuta, eu am construit un blog care se numeşte Mâini către Aproape. Mă puteţi urmări acolo https://maini-catre-aproape.blogspot.com/ .

TEXT

MAI MULT

Povestea Claudiei

Sunt Claudia și am fost mereu o învingătoare. Am trăit timp de 20 de ani într-o relație de abuz emotional/psihologic. Întâlnirea cu el m-a prins cu garda jos, în cel mai nepotrivit moment. Tocmai îmi reveneam după ce pierdusem ceea ce credeam că ar fi fost o mare iubire și încercam disperată să fug de mama mea cu care aveam o relație toxică. În acest context, am nimerit la fix, în brațele unui narcisic identic mamei ca personalitate. Pentru că atunci când ai crescut “luptând” pentru iubire, desconsiderat, umilit, amenințat constant și bătut, abuzul e deja acolo și îți este mult mai ușor să primești încă o persoană care să te trateze la fel, pentru că aceasta se potrivește perfect în peisaj. Un partener narcisist exact asta face: îți oferă puțin spre deloc și-ți cere totul, de la minte, la inima și suflet, sperând să te controleze cu totul. Iar tu îl lași, pentru că așa a fost mereu viața ta, cu cineva care te controla, nu-ți oferea nimic și nici nu se sinchisea să te cunoască sau să te înteleagă pentru ca-ți pusese deja o etichetă.

 

Așa am intrat în cercul vicios al relatiei cu un narcisist (bombardare cu iubire - devalorizare – aducere înapoi și de la capat). În primii ani de abuz nu-mi dădeam exact seama ce mi se întâmpla. Simțeam că nu mi-e bine, vedeam că la noi în familie e ceva în neregulă, însă apropiații îmi spuneau că "nu mă bate, nu stă beat prin cârciumi, nu aduce femei acasă", deci nu am motive să mă plâng.

 

Eram căsătorită cu el și pentru că nu-și dorise copilul îl creșteam și educam de una singură. Micuțul era atât de bolnav și eu atât de absorbită să-l ajut să se facă bine și de obosită încât nici măcar nu mai reușeam să vad în ce situație ne aflam amândoi. 

 

În clipa în care am înțeles în totalitate ce trăiam am vrut, în mod firesc, să ies de acolo. Așa a început "cercul vicios", acela în care eu încercam să plec și el mă aducea înapoi cu amenințări "am să-ți pun droguri în geantă și ai sa înfunzi pușcăria" sau "o să pun pe unii să te bată și să te violeze" sau "am să mă sinucid din cauza ta". Am reluat ciclul acesta iar și iar pe parcursul a mai mult de 10 ani, timp în care am încercat în toate felurile să scap, însă nimic nu m-a ajutat! Legătura cu trauma era mai puternică decât orice efort al meu de a mă elibera și nimeni nu mi-a șoptit atunci singurul cuvânt care m-ar fi scutit de atâția ani de chin, care m-ar fi ajutat să (mă) înțeleg și să mă salvez: NARCISISM! 

 

Salvarea a venit în încercarea lui de a-mi demonstra mie și tuturor celorlalți că sunt atât de nebună cum mă făcea și cum mă credea. Așa a adus în viața mea un om extraordinar, un psihoterapeut care a reușit ceea ce nu au reușit alții în mai mult de 10 ani: să mă scape de sentimentul de vină și să-mi dea curajul să lupt. Așa am intrat într-un război psihologic crunt, care aproape m-a ucis și în care am fost făcută zob din punct de vedere financiar (spre norocul meu l-au interesat cel mai mult banii și asta a contribuit la salvarea mea!). Însa am câștigat libertatea mea și a copilului, reușind să divorțăm. 

 

Au trecut 4 ani de la divorț și a trebuit să mă mut la 2000 de km distanță pentru a scăpa de hărțuirea și de amenințările lui, care au continuat și după separare. Tot răul spre bine, căci mi-am gasit în țara mea adoptivă liniștea și echilibrul: de doi ani am o cariera înfloritoare si m-amrecăsătorit cu un bărbat bun ca pâinea caldă, cu care traiesc în iubire, armonie, înțelegere, sprijin reciproc. Fiul meu a devenit imediat fiul nostru, fiind un tată cu adevărat bun. 

 

Și pentru că spuneam cât mi-aș fi dorit să-mi fi șoptit cineva cuvintele care să mă elibereze, am înființat de curând și un grup de suport care se numeste Semnele Abuzului Emoționalcare s-a transformat în câteva luni într-o comunitate cu peste două mii de suflete, în care se găsesc informații despre abuz și, sper eu, sprijinul de care oricine are nevoie pentru a face călătoria cea mare de la victimă la învingătoare. Știu că suntem doar o picatură într-un ocean și-mi doresc (și caut activ mijloace) de a face mai multe în acest efort de a tine piept fenomenului violenței. Spre deosebire de abuzul fizic, cel emoțional/psihologic, financiar, izolarea socială si toate celelalte forme ale violenței domestice sunt atât de greu de dovedit. Și, din pacate, abuzul emoțional rareori se încheie la divorț. Hărțuirea continuă prin custodia comună sau, și mai grav, abuzul se muta exclusiv în relația cu copilul, care devine principala țintă a manipularii și a tututror celorlalte "unelte" care distrug o persoana. Dar se poate ieși dintr-o astfel de situație!  

 

 

TEXT

MAI MULT

Povestea Otiliei

Eram deja obisnuita cu sentimentul de vinovatie. Ca soarele stralucea prea tare, sau ca nu stralucea suficient. Totul pe lumea asta era vina mea. Eu eram vinovata cand primeam pumnii pe care sotul meu ii impartea cu marinimie. Eram vinovata ca ma salutau pe strada cunoscutii, ca se uitau barbatii la mine. Si luam pumni si pentru asta. 

 

Totul a inceput in urma cu 24 de ani, intr-un mod oarecum romantic. El era prezentabil, cu un statut social respectabil. Atentia lui m-a coplesit. Dragostea lui acaparatoare si posesiva mi-au flatat sensibilitatile de fata de la tara, crescuta intr-o familie modesta, dar in care oamenii se iubeau si se respectau. Ne-am mutat impreuna si scandalurile au inceput. Parintii mei, martori la o scena urata, mi-au spus sa merg cu ei acasa. Dar eu il iubeam si eram convinsa ca dragostea mea il va vindeca de deziluziile lasate de divortul parintilor lui. Eu voi fi familia lui, stanca lui. Si ne-am casatorit. Imi amintesc de o palma pe care am primit-o, insarcinata fiind cu fiul nostru, pentru ca un barbat s-a uitat catre masa noastra. Apoi a fost bataie crunta care m-a dus direct in urgenta, pentru niste bani pe care socrul meu decisese sa nu ni mai dea. Apoi fost scandaluri zilnice aproape legate de consumul lui cronic de alcool si de gelozia lui irationala. Facea scandal ca nu ajungeam suficient de repede acasa de la serviciu, fiind dependenta de autobuze care nu respectau intotdeauna orarul. 

 

La 6 ani dupa fiul nostru a aparut pe lume si fiica noastra. Ma bucuram crezand ca o minune delicata care ii semana, il va face sa doreasca sa protejeze sa devina un om mai bun. Faptul ca lucra departe de casa faceau raul cumva mai suportabil. Copiii il iubeau, ii simteau lipsa. Incepusem sa ne facem o casa la care lucram din greu si eu, si dupa tura de noapte, si oricand era nevoie. Era mereu nevoie. Eram mama, nevasta, muncitor la propria casa si la serviciu si tata cand era el plecat. Faceam toate acestea condusa de credinta ca daca fac tot el va vedea, va aprecia, ma va iubi. Iubirea nu venea, dar veneau palme, pumni uneori. Eram convinsa ca nu ma straduiesc destul si acesta e motivul pentru care nu e multumit. 

 

Uneori tinta violentei lui erau copiii si atunci ma revoltam si il infruntam. Invatasem sa ii apar ascunzand de ei scandalurile si incercand sa il tin la distanta de ei cand era furios. Asa am stiut eu sa ii protejez, incasand in locul lor daca era nevoie si simtindu-ma mandra cand inlaturam raul din preajma lor. Primul care a zis ca nu suntem in regula ca familie a fost fiul meu. Crescand devenise tinta tatalui - fizic mai putin dar cu interminabile tirade despre cum vede el viata si viitorul lui. Atunci mi-a incoltit in minte prima tentativa de a-mi lua copiii si a pleca din casa. Dar fiica noastra se simtea confortabil in lumea pe care si-o crease in noua casa. Am crezut ca fac bine ramanand acolo, chiar daca costurile fizice si sufletesti devenisera imposibil de indurat. Ca sa pot sa ii alimentez setea de bani mi-am luat inca un serviciu. Eram epuizata dar multumita ca plecam din iadul care ne devenise casa noastra.

 

Baiatul plecase la facultate in alt oras. Sotul iesise la pensie si nu mai iesea din casa decat foarte rar. Intr-o seara, fiica mea de 15 ani mi-a spus ca nu se simte bine si ca vrea sa moara. Stiam ce e depresia si cat de mult poate sa te atraga gandurile negre cand esti prinsa in mrejele lor. Voiam sa o ajut dar stiam ca tatal ei ar fi considerat un moft totul si nu ar fi agreat ideea. Dar cum a doua zi am plecat la serviciu, m-am temut pentru fragilitatea sufletului ei si l-am rugat pe tatal ei sa aiba grija de ea. Monstrul s-a dus la ea si a intrebat-o ce are. Iar ea i-a raspuns ca vrea sa moara. Nu s-a cutremurat nimic in el, cum s-ar fi cutremurat in orice parinte. I-a raspuns ca daca vrea sa moara, o ajuta el. Cand fiica mea m-a sunat la serviciu si mi-a spus toate astea s-au rupt in mine toate zagazurile rabdarii. Imi distrusese sanatatea, imi distrusese sufletul, dar niciodata nu mi-am inchipuit ca ar putea sa fie atat de pornit sa isi distruga propriul copil. M-am intors acasa, l-am infruntat ca niciodata si mi-am luat copilul si am plecat. Dupa 24 de ani am luat doar 3 rucsace si pisicile. 

 

In acest moment facem terapie ca sa ne vindecam. Eu stiu cat de gresit a fost totul si cat de gresit a fost ca am ramas alaturi de un psihopat (folosesc cu discernamant termenul). Dar pretul cel mare l-au platit copiii care au crescut fara repere importante, intr-o familie nefunctionala, cu un tata acoolic si abuziv si o mama depresiva si incapabila sa se protejeze pe sine si pe cei din jur. Cand alegeti un sot, ganditi-va ca nu alegeti doar pentru voi. Copiii vin pe lume doar cu o nesecatuita iubire spre parinti. Vor doar iubirea parintilor in primii ani. Vor amintiri frumoase cu parintii lor. Fiica mea, pe care am crescut-o mai mult singura (aveam o bona care venea doar cand eram la serviciu) nu are amintiri cu mine. Eram acolo, dar nu eram acolo pentru ea. Eram obosita, suparata, coplesita de responsabilitati pe care mi le asumam singura. Acum incercam sa construim din cioburi o relatie mama. Ne poticnim des. Am pierdut multe plecand, dar cel mai mult am pierdut ca nu am plecat suficient de repede. Copiii nostri nu pot alege familia in care vor trai, asa ca noi adultii, ar trebui sa alegem corect in locul lor.

 

TEXT

MAI MULT

Povestea Carlei

„Mulțumesc că ești puternică pentru mine…” Asta mi-a zis cu lacrimi în ochi prietena mea din copilărie după ce mi-a spus că soțul ei a bătut-o. Si pe ea, și pe fiica lor de 8 ani. 

 

Prietena mea, Carla, intervenise tocmai pentru a opri pumnii în cap pe care micuța ei îi primea de la tatăl ei. Negândindu-se o clipă că urma să devină ea ținta loviturilor. 

 

Carla are 36 de ani, dar arată a 20. E mignognă, brunetă, cu ochi mari, negri, migdalați, cu cel mai mic nas din lume și cu niște pomeți de vedetă. Siluetă și alură de puștoaică, după care au murit generații întregi de băieți - începând din școala generală. Pe cuvânt. Se băteau pentru ea. Era fata aia cu care toate fetele din clasă voiau să fie prietenă, și pe care toți băieții o vânau. 

 

Vine dintr-o familie înstărită. Părinții ei erau cei care dansau la majorate, care ne-au dus la mare prima dată și cu care nu îți era rușine să vorbești despre orice. 

 

Carla e o tipă inteligentă. Cu facultate și master terminate, cu job serios și carieră de peste 12 ani de zile. Etică profesională, super social skills care o fac să fie mereu centrul atenției, amabilitate și modestie ieșite din comun. Ce mai, o bomboană de fată, cum nu se mai fac azi. Carla e ediție limitată, dar a uitat asta.   

 

S-a căsătorit la 25 de ani cu un tip cu 4 ani mai mare ca ea. A fost cerută de soție în sub un an de relație. Iubire fulgerătoare din care noi, cei din jur, nu am înțeles mai nimic. Dar ea părea fericită. El părea om normal. Zâmbea în poze și o ținea strâns de mână. Copilul a venit un an mai târziu. Bucurie mare. 

 

Din acel moment, Carla s-a dedicat creșterii fetiței lor. Și a fost singură în acest demers. Atunci au apărut primele semne de întrebare în legătură cu relația lor, dar ea dădea înainte cu o forță de neimaginat. El era absent. Total. Ba chiar furios că de acum „el nu mai are iubită”. Începuse să-și facă de lucru în afara casei, să se strângă zilnic cu niște amici de pahar și să vină în fiecare noapte beat acasă. N-a fost acolo să-și ducă copilul la urgențe când a fost nevoie. 

 

„Primii ani din viața fetiței mele sunt un blur. Nu-mi aduc aminte de nimic. Nu știu cum am supraviețuit.” 

 

În acest timp, el devenise tot mai morocănos. Copilul „îl deranja”. Atunci când ceva nu se întâmplă cum își dorea el, fetița primea palme. Și atunci când se speria și venea la el pentru ajutor așa cum s-a întâmplat „ultima data”, când a intervenit Carla. Certurile erau „noul normal”. Urlete. Pumni în pereți. „De nervi’, „pe situație”. 

 

„Dacă venea vorba de schimbări, eforturi sau despărțire, amenința că se aruncă de pe geam”, îmi povestea Carla când în sfârșit a găsit puterea să îmi zică prin ce trece. Ea nu-și dădea voie să plângă. Orice cuvânt pe care-l scotea răscolea în ea o durere mult prea mare pentru sufletul ei secătuit de speranță.

 

În mine, fiecare detaliu al poveștii ei aprindea o revoluție. Ea îmi spunea că „e dispusă să facă totul ca să meargă, de dragul copilului ei”, iar eu eram dispusă să-l reclam la poliție pe loc. Ieșeau din mine, pe rând, articulate, toate nenorocirile la care copilul ei deja e părtaș. „Nu, nu îți protejezi fetița în felul asta, ci o ții prizonieră într-o casă în care femeile iau bătaie”. Aș fi vrut să găsesc cuvinte mai potrivite, dar nu am reușit. 

 

Capul meu nu putea să înțeleagă cum o femeie ca ea ajunge să fie victima violenței domestice. Ea era mai bună ca mine. Ea avusese mai multe șanse. Avea totul de partea ei. Tăvălug de emoții mi-au luat stomacul și mi l-au înnodat în gât. Am lucrat ani la rândul ca voluntar în ONG-uri împotriva violenței domestice, știam de toate, dar acum eram paralizată în fața durerii ei. 

 

Pentru o clipă am uitat. Am uitat că violența domestică nu discriminează. Că nu se întâmplă doar în cazuri izolate, într-un sat de munte uitat de lume. Că nu ține cont de statut social, profesie sau IQ. Că e mai aproape de noi decât credem. Că agresorii nu sunt niște monștri cu 3 capete, ci oameni simpli sau chiar cu multă școală, care se comportă normal în public. Că acasă e un loc periculos pentru atâtea femei din România. În primele 7 luni din 2021, au fost aproape 5500 de victime ale violenței domestice și au fost emise peste 4800 de ordine de protecție. 

 

Mi-am șters lacrimile și mi-am suflecat mânecile puloverului până peste degete, ca să nu vadă cum am pielea găină și cum tremur. Tot „de nervi”, tot „pe situație”. Mi-am calibrat glasul și am zis un „Doamne ajută” în gând, chemând zeii de peste tot ca să mă ajute să-mi găsesc cele mai bune cuvinte care să aibă un impact pozitiv asupra ei. 

 

I-am zis că nu o judec. Că părerea mea nu s-a schimbat despre ea. Și i-am amintit că eu am crescut într-o casă cu doi oameni care n-ar fi trebuit să rămână împreună și care au stat așa „de dragul meu”. 

 

I-am spus că o iubesc, că este în continuare la fel de minunată și că merită tot binele pe care încă nu-l poate vedea în viața ei. Că o mamă trebuie să fie model, nu martir. Și că cel mai mare cadou pe care-l poate face fetiței ei este să-i arate cum o femeie puternică o poate lua de la capăt. Alege să se salveze. Alege să fie fericită. Se ridică de jos. Înfruntă frica. Se vindecă, se reinventează, se iubește și alege să trăiască cu adevărat. 

 

„Si ce fac? Cum fac să plec? Îmi las apartamentul nou cumpărat și mă mut într-o garsonieră în chirie? Rămân aici sau mă întorc în orașul natal? O iau pe fată de la școală? O dezrădăcinez total?” Da!

 

„Dar îți faci un plan înainte”, i-am zis. I-am dat planul de plecare în siguranță conceput de asociația A.L.E.G. I-am zis încă o dată ca avuțiile se împart, mobila se vinde, copilul se adaptează și că 4 pereți în care sunt liniștite și în siguranță pot cuprinde mai multă fericire decât orice vilă. 

 

„Nu am pe nimeni”. Ba da, ai. Le spui celor dragi ce se întâmplă. E timpul să știe. Iar apoi, le spui exact ce ai nevoie de la ei ca să te ajute. Pui distanță dintre voi și el. Limitezi interacțiunile. Te asiguri că atunci când vine vorba de mutare este tatăl tău cu tine, sau verișorul tău, ori un prieten. 

 

„Dacă o să mai facă asta încă o dată, atunci plec”. E drept că fiecare dintre noi avem un prag. Dar chiar trebuie să așteptăm cel mai rău lucru posibil? Și oare dacă agresiunea fizică se va opri, ce rămâne lângă tine se încadrează în definiția unui partener adevărat? E un soț, un tată bun? E un sprijin pentru voi? 

 

„E greu”. Da, e incredibil de greu să pleci din casa ta. Să-ți faci bagajele. Să te muți în alt oraș sau altă locuință. Să o iei de la capăt. Să-i explici copilului de ce nu o să-și mai vadă prietenii, profesorii sau de ce nu mai vine tata acasă. E greu la judecătorie. E greu să crezi că ai luat decizia cea bună. E greu să mai încredere în oameni sau în tine. E greu să te desparți de tot ce știi și câteodată e și mai greu să spui adio poveștii frumoase pe care ați avut-o cândva. Sau pe care o aveai în suflet. Dar știi cum stă treaba? Pe toate le vei face o singură dată. O dată treci prin toate. 

 

La sfârșit, i-am zis prietenei mele ce as vrea să știe orice femeie care se confruntă cu violența domestică: Puterea e în tine! 

 

Deja ai trecut prin iad și ești încă în picioare. 

 

Folosește toată puterea aia fabuloasă care te-a ajutat să supraviețuiești, să ții totul în tine, să-ți protejezi copiii, pentru a-ți începe o nouă viață. Spune cuiva prin ce treci. Informează-te. Caută sprijinul ONG-urilor care îți pun la dispoziție resurse, oameni specializați, sprijin moral, legal, consiliere. Ia cea mai importantă decizie a vieții tale. Alege-ți fericirea! Și tu reușești! 

____ 

Carla este prietena Mariei. Pentru a o cunoaște mai bine pe Maria accesează site-ul ei, aici.

 

TEXT

X
VIDEO

Povestea Mihaelei

1 2 3 4 ... 8 Next