Povestea unei supraviețuitoare

Elenonora Pokola este prima femeie din România care a avut curajul să vorbească deschis despre fenomenul violenței. În 2012, a publicat Povestea unei supraviețuitoare, o carte bazată pe experiența personală, menită să ne arate ce simte o femeie care a fost afectată de fenomenul violenței: care sunt frământările ei? dar justificările ei? și să răspundă la întrebarea: de ce alege o persoană să rămână într-o relație toxica? Prin exemplul personal, Eleonora a arătat că există viață după violență, a demontat mituri despre acest fenomen și a oferit suport multor femei. 

 

A răspuns invitației noastre de a-și împărtăși experiența cu comunitatea #SiEuReusesc cu aceiași căldură și deschidere cu care ne-am obișnuit. În continuare vă prezentăm un fragment din povestea ei:

 

Mă numesc Eleonora Pokola, am 55 de ani și sunt o supraviețuitoare a violenței în familie, a cancerului de la sân și a hepatitei C. Trăiesc în Cluj Napoca, am doi copii minunați, un băiat de 26 de ani și o fată de 19 ani, și în prezent sunt președinta Asociației VIVAD.

 

Astăzi vreau să vă împărtășesc din povestea mea de viață. Am trăit 20 de ani în abuzuri. Cu bucurie vă spun că am reușit să ies din acea relație și să îmi reclădesc viața, așa cum se poate, după o astfel de experiență. Acum încerc să ajut femeile care trec prin situații asemănătoare.

 

La început au fost doar violențele verbale, pe care le-am perceput ca pe o ceartă banală. Apoi, certurile erau tot mai dese și nefondate. Erau reproșuri față de trecutul meu, de aspectul meu fizic, de capacitățile mele de decizie, de integritatea mea morală, care se repetau din ce în ce mai des. Apoi au urmat reproșurile legate de părinții mei, de prieteni. Dintr-o dată, am observat că din punctul lui de vedere cei din jurul meu erau vinovați de tot ceea ce ni se întâmpla în căsnicia noastră. Pentru că mă influențau în mod negativ, ei trebuiau să dispară pur și simplu din peisaj. Mai târziu mă făcea să mă simt de vină pentru tot ceea ce se întâmpla. Toate umilințele la care mă supunea, erau, de fapt, un fel de a mă corecta, de a mă face așa cu trebuia să fiu: o soție la casa ei, devotată, supusă. Apoi au urmat corecțiile: un dos de palmă, un tras de păr, o mână sucită, un pumn în ficat, obiecte care zburau spre mine gata să mă nimerească. Cel mai umilitor gest al lui a fost scuipatul în obraz. Mă cutremur și acum când îmi aduc aminte.

 

După fiecare bătaie sau scandal, mi-am zis că e pentru ultima dată, că am să iau atitudine; că așa nu se mai poate. Dar slăbiciunea mea m-a învins de fiecare dată. Întotdeauna urmau părerile de rău în legătură cu ce a făcut și întotdeauna apărea o perioadă de acalmie, în care aparent duceam o viață normală.

 

Iubirea este cea care m-a legat de el. Din punctul meu de vedere iubirea era doar în lumea paralelă pe care mi-am construit-o în toți acești ani, alături de bărbatul cu care m-am căsătorit. În acea lume pe care mi-am creat-o ca să nu simt loviturile. Când loviturile mă trezeau la realitate, durerea sufletului era prea greu de îndurat și..mă refugiam din nou în lumea pe care mi-am creat-o. Altfel, cum pot să îmi explic letargia în care am trăit atâția ani? Tandrețe? Credeți că mâinile care lovesc pot fii și tandre? Poate. Însă, după câteva lovituri, când mâna se apropie, tresari de frică, pentru că nu știi ce urmează: mângâiere sau lovitură.

 

Declicul care m-a făcut să rup relația în care eram de 20 de ani au fost copiii. Ei au fost cei care mi-au dat puterea să iau hotărârea asta. Ani de zile mi-am ascuns slăbiciunea sub justificarea: stau cu el pentru copiii. Cum să crească fără tată? Când am constatat că copiii au devenit apărătorii mei și nu invers, mi-a fost rușine. Am ajuns să fiu apărată de fiica mea de 10 ani. Fiul meu încasa lovituri în locul meu, mă apăra și el. Dar menirea mea era să îi apăr eu pe ei, nu să-i chinuiesc. Acum vă spun celor care stați și vă justificați slăbiciunea în același mod, copiilor le e mai bine fără un astfel de mediu.

 

20 de ani am căutat un tipar, o metodă prin care să fac din căsnicia mea una normală. Acordam circumstanțe atenuante manifestărilor violente, căutam justificări pentru ele, mă învinovățeam pentru ele. Am căutat răspunsuri pentru frământările mele în cărți de psihologie, m-am refugiat în religie pentru că, în percepția mea, dată de o educație tradiționalistă, m-am căsătorit până ce moartea ne va despărți. Aș putea să vă povestesc cu lux de amănunte cum eram sacul lui de box, cu ce limbaj mi se adresa, cum e violul în căsnicie, cum erau nopțile noastre (ale mele și ale copiilor mei), să vă vorbesc de tăcerile noastre, despre frica noastră sau cum am trecut peste tratamentul cu citostatice în acele condiții. Dar, nu vreau să stârnesc mila sau compasiunea dumneavoastră. Din contră, îmi doresc să mă priviți ca pe un om care a învins violența în familie și care acum încearcă să ajute alte femei care se găsesc în aceeași situație.

 

Ceea ce am simțit și trăit în acele momente puteți găsi în cartea Povestea unei supraviețuitoare. În România se spune că este primul testimonial despre violență domestică. Nu e din păcate o poveste. Este o carte despre mine și despre copiii mei.

 

Am un mesaj important să vă transmit: fiți puternice, bazați-vă în primul rând pe voi înșivă, informați-vă, căutați asociații care pot să vă ajute și să vă îndrume, lăsați justificarea: stau cu el pentru copiii. Sunteți puternice, sigur veți reuși. În voi stă puterea!

 

 

 

Întregul testimonial poate fi ascultat aici: https://www.youtube.com/watch?v=VOQChn6Rhuo&feature=share&fbclid=IwAR07hPiJSGNTNMzbPYlF65obDdMVTj0fj_Pik7UpGxu-XDfzXkHZC5pHSaE

Cartea Povestea unei supraviețuitoare poate fi achiziționată de aici:

http://www.elefant.ro/carti/carte/self-help/dezvoltare-personala/povestea-unei-supravietuitoare-afla-acum-ce-drepturi-ai-invata-sa-reactionezi-172586.html

 

 

Înapoi